101
" Știu cum nu aș vrea să fie ultima mea zi pe pământ. Știi vacanțele la mare, alea care îți plac la nebunie, pe care le aștepți un an întreg și, uneori, se nimerește ca ziua plecării să fie una mohorâtă și friguroasă, în care să nu poți intra în mare, să nu poți să stai întinsă la soare pentru ultima dată în vara aia… Și pleci acasă cu un sentiment de neîmplinire, de frustrare. Cu gândul că se putea sfârși altfel sezonul. Că ți-ai fi dorit să iei cu tine chiar atunci, la final, o amintire plăcută, caldă și colorată. Exact așa nu mi-aș dori să fie ultima mea zi pe lume, ca un final de sezon ploios și mohorât, în care să stai refugiat într-o terasă și să nu poți face nimic din ce ți-ai dori. Îmi doresc ca ultima privire pe care i-o arunc lumii să strângă în ea tot ce am iubit vreodată, cât timp am umblat pe aici. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
102
" Venise parșiv, încet, se deghizase în multe feluri. Crezusem la început că e doar oboseală. Apoi că e un fel de plictis. Apoi, o anume lipsă ciudată de sens; citisem despre criza existențială de la 20 de ani și asta bănuisem că trebuie să fie. Când, în locul entuziasmului pe care îl ai în unele zile față de viitorul tău, vezi multe obstacole așezându-ți-se în cale și nu mai știi exact pe ce drum să mergi. Sigur, nu plângeam din senin, nu aveam genul ăla de depresie. Era doar ceva care mânca din mine pe dinăuntru, fără ca eu să-mi dau seama.
Era o depresie care te lăsa să funcționezi, dar care te uza fără ca tu să-ți dai seama, te împingea tot mai mult spre marginea prăpastiei, dar tu nu vedeai asta. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
104
" Cei care simțim suntem învingătorii”, spusese Sagri.
Dar a simți te făcea atât de vulnerabil, în același timp. Știu, tocmai asta era, persoanele puternice erau cele mai vulnerabile, pentru că doar simțind descopereai cine ești, dar aveam senzația că nu meritam pe de-a-ntregul titlul pe care mi-l dăduse regina noastră.
De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.
Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.
Nu fusesem de la început atât de curajoasă pe cât erau Sagri și Sin. Regretam asta. Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de acum înainte voi trăi, orice ar fi.
“Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le. Până la capăt.”, îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.
Va fi motto-ul meu, mi-am spus. În amintirea ta, pentru totdeauna. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
105
" Ne țineam de mână și mergeam de-a lungul râului, și ea s-a oprit la un moment dat și a zis: “Toți cei defecți suntem învingători, să nu uiți asta. Și, când va veni vremea, ajută și tu un învingător să-și găsească drumul. E greu doar la început. Pe urmă, e o bucurie.” I-am răspuns că da, sigur așa voi face, voi ajuta un învingător. A zâmbit și m-a sărutat pe umărul meu gol, iar acolo, pe omoplat, era tatuajul cu o broască țestoasă, mică și roșcată, iar cuvintele se înșirau în jurul ei.
„Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată.”
„Pentru Sagri”, am zis, privindu-mi tatuajul în oglindă. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
106
" Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că o să mai am insomnii, să bântui prin casă, prea înfricoșată ca să adorm, prea speriată să pierd controlul, prea terifiată că poate n-o să mă mai trezesc. Știu că poate vor mai veni zile în care nu voi reuși să ies din casă, și voi urî oamenii, și îmi va fi greu să-mi imaginez ce mai rămâne pentru mine de a doua zi încolo. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
107
" Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Pentru că nu putem lupta în fiecare clipă cu zmeul care a înțeles cât de confortabil îi este acolo, în spatele nostru, cu aripile lui pline de solzi larg desfăcute. Știu că nu putem să câștigăm de fiecare dată. Pentru că există oboseală, și dezamăgire, și plictis, și durere, și tristețea lucrurilor care se repetă la nesfârșit.
Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire.
Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.
Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
111
" Într-un fel, îți spui, și chiar nu greșești, depresia e boala omului prea inteligent. A celui trezit complet, care înțelege că majoritatea lucrurilor după care alergăm ca bezmeticii nu au niciun rost pe lume sau în viața ta. Și, până la urmă, nu asta e viața, o lipsă totală de sens? Și e firesc să te tulbure imaginea, când o ai întreagă în fața ochilor... Într-un fel, noi suntem cei normali. Noi reacționăm ca oameni. Ei, doar ca parte dintr-un întreg pe care nu-l înțeleg. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată