" Cei care simțim suntem învingătorii”, spusese Sagri.
Dar a simți te făcea atât de vulnerabil, în același timp. Știu, tocmai asta era, persoanele puternice erau cele mai vulnerabile, pentru că doar simțind descopereai cine ești, dar aveam senzația că nu meritam pe de-a-ntregul titlul pe care mi-l dăduse regina noastră.
De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.
Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.
Nu fusesem de la început atât de curajoasă pe cât erau Sagri și Sin. Regretam asta. Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de acum înainte voi trăi, orice ar fi.
“Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le. Până la capăt.”, îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.
Va fi motto-ul meu, mi-am spus. În amintirea ta, pentru totdeauna. "

― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată