8
" Oamenii mă înspăimântau cel mai tare, de când mă îmbolnăvisem. Îi vedeam mișunând în jurul meu și mi se oprea respirația, fiindcă era de neînțeles să trecem prin viață alături de niște străini, despre care nu aveam să știm niciodată nimic. Oamenii îmi dădeau cel mai intens sentimentul de absurditate a tuturor lucrurilor. Uneori, în autobuz, mă întrebau dacă am de gând să cobor la prima, și atunci mi se strângea stomacul și mi se punea un nod uriaș în gât, pentru că nu știam dacă cobor la prima, nu vedeam de ce asta are importanță, nu mai știam dintr-o dată unde mă duc, spre ce mă îndrept, de ce am plecat de acasă și dacă voi mai reuși să rămân în viață până în seara acelei zile. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
9
" Ce nu îmi dă pace este că nu m-aș fi așteptat niciodată ca noi,ăștia indecent de deștepți,să fim primii care se plictisesc și vor să spargă petrcerea.Am crezut mereu că,hm,noi vom fi cei care vor sta până la final,până se aprind luminile și vine femeia de serviciu,bodogănind,să facă curat după toată lumea.să strângă sticlele goale... Mereu mi-am imaginat că noi,fiind atât de deștepți,vom putea reinventa tot ce nu ne place,ca s-o putem lua de la capăt.Sub nici o formă nu mi-am imaginat că ne vom da bătuți,noi,și că oamenii fără reusurse sunt mai echipați să reziste în joc "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
10
" Știi ce am făcut ultima dată când am vrut să mă sinucid, astă iarnă? M-am așezat în pat, m-am învelit bine, și m-am uitat la seriale o zi întreagă și o noapte. Nu mă răzgândisem neapărat cu sinuciderea, dar mi-am zis: ce-ar fi, totuși, dacă mai înainte m-aș apuca de un serial nou? Când m-am plictisit să mă mai uit la seriale, mi-era prea somn ca să mă mai sinucid, așa că am lăsat-o pe altă dată. La câteva zile după, m-am îndrăgostit. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
15
" Mă întreb de multe ori, în cele mai adânci momente de depresie, ce a rămas din toate astea. Și ce rămâne, în general, dintr-un om, după ce moare. Sigur că, așa cum mi-au spus toți terapeuții pe la care am trecut, o parte din mama e mai departe în mine, în Cris, în tata și în prietenii ei, dar cum știm că acele părți care sunt acum în noi sunt cele pe care le-ar fi ales mama, dacă ar fi fost rugată să bifeze ce să lase în urmă? Ce era definitoriu pentru ea? În mine e o parte din mama, dar mama văzută prin ochii mei, așa cum am cunoscut-o și iubit-o eu. Dacă mama pe care am știut-o eu nu era cea adevărată? Dacă ceea ce a rămas din ea sunt doar mistificări? Și dacă așa rămâne și în urma noastră, a tuturor, atunci când nu mai suntem? "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
18
" E așa ciudat cum ne îndrăgostim noi, depresivii. Eu, de la un timp, de când sunt defectată, nu pot iubi continuu. Nici măcar nu mă pot îndrăgosti continuu. Și e aiurea. Îmi e dor să fiu îndrăgostită ca-n adolescență, tot timpul, fără pauze. Pe Sin îl iubesc când nu scriu, când nu mă gândesc la mine, când nu fac duș, când nu mă îmbăt... chestii din astea. Și mă simt vinovată pentru că știu că altcineva sănătos l-ar iubi tot timpul. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
20
" Știu cum nu aș vrea să fie ultima mea zi pe pământ. Știi vacanțele la mare, alea care îți plac la nebunie, pe care le aștepți un an întreg și, uneori, se nimerește ca ziua plecării să fie una mohorâtă și friguroasă, în care să nu poți intra în mare, să nu poți să stai întinsă la soare pentru ultima dată în vara aia… Și pleci acasă cu un sentiment de neîmplinire, de frustrare. Cu gândul că se putea sfârși altfel sezonul. Că ți-ai fi dorit să iei cu tine chiar atunci, la final, o amintire plăcută, caldă și colorată. Exact așa nu mi-aș dori să fie ultima mea zi pe lume, ca un final de sezon ploios și mohorât, în care să stai refugiat într-o terasă și să nu poți face nimic din ce ți-ai dori. Îmi doresc ca ultima privire pe care i-o arunc lumii să strângă în ea tot ce am iubit vreodată, cât timp am umblat pe aici. "
― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
