" Mă întreb de multe ori, în cele mai adânci momente de depresie, ce a rămas din toate astea. Și ce rămâne, în general, dintr-un om, după ce moare. Sigur că, așa cum mi-au spus toți terapeuții pe la care am trecut, o parte din mama e mai departe în mine, în Cris, în tata și în prietenii ei, dar cum știm că acele părți care sunt acum în noi sunt cele pe care le-ar fi ales mama, dacă ar fi fost rugată să bifeze ce să lase în urmă? Ce era definitoriu pentru ea? În mine e o parte din mama, dar mama văzută prin ochii mei, așa cum am cunoscut-o și iubit-o eu. Dacă mama pe care am știut-o eu nu era cea adevărată? Dacă ceea ce a rămas din ea sunt doar mistificări? Și dacă așa rămâne și în urma noastră, a tuturor, atunci când nu mai suntem? "

― Cristina Nemerovschi , Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată