61
" Forța organizatoare, calitatea de lider și darul conducerii pot fi virtuțile unora dintre noi, dar nicidecum o obligație înnăscută a bărbatului. Mulți bărbați sunt neîndemânatici, nu au stofă de director și nu se pricep la luarea de decizii, însă au în schimb alte virtuți. Eficiența este bună și recomandabilă, dar lipsa unor limite ale atitudinii eficiente poate fi realmente primejdioasă. Exigența de a depăși întotdeauna orice limită îi impune bărbatului datoria de a fi mereu învingător. Imaginea ideală a reparatorului ambulant, cu atelier propriu și ustensile de ultimă oră, nu li se potrivește tuturor bărbaților. Mulți dintre noi nu suntem în stare să schimbăm un bec, nu avem idee cu ce se mănâncă mecanica, nu avem bormașină și, ceea ce pare a fi încă și mai grav, nici măcar nu știm să o mânuim. (Din fericire, noi, bărbații neputincioși, ne putem baza pe ajutorul necondiționat al experților din Pagini Aurii.) Nu recomand defel trândăvia și delăsarea, ci mai curând dreptul de a fi inutil. De a putea șovăi fără teamă și de a nu ști cum să reacționăm, fără să ne intereseze prea mult evoluția societății și totuși fără să ne pedepsim din cauza asta.
Asumarea propriilor limite reprezintă un binemeritat repaos. „Egoul ideal” coboară din stratosferă și se apropie cu pași sinceri de „egoul real”. Se expune din punct de vedere psihologic, cu toate părțile sale, deopotrivă rele și bune. Nu contează că ne ies la iveală toate neputințele; tocmai acestea ne umanizează. Nu contează că trebuie să ne recunoaștem public ignoranța; ea ne purifică. Dacă nu am avea niciun cusur, am pierde plăcerea învățării și fascinația descoperirii. Sentința bărbatului înfrânt este la fel de simplă și de reconfortantă: „Bucură-te, din fericire nu le știi pe toate, iar partea cea mai bună este că nici nu poți să faci totul! "
― Walter Riso ,
67
" Dacă te aventurezi în arena emoțională, nu ai parte întotdeauna de împrejurările psihologice și sociale scontate. Tocmai de aceea bărbații dependenți de aprobarea celor din jur nu sunt dispuși să plătească un preț atât de mare: „Ies mai în câștig dacă îmi reprim emoțiile”. Nu încerc să-l scutesc pe bărbat de responsabilități și nici să caut țapi ispășitori pentru inhibiția emoțională a acestuia; până la urmă, tot bărbatul este acela care trebuie să-și reorganizeze viața afectivă. Vreau doar să pun în evidență un fenomen cât se poate de evident: mulți dintre semenii noștri, bărbați și femei deopotrivă, nu sunt încă pregătiți să accepte un bărbat eliberat din punct de vedere emoțional. Mulți bărbați sunt conștienți de acest lucru și de aceea se împotrivesc schimbării.
În rândul bărbaților, teama de a-și da frâu liber sentimentelor pozitive poate fi cu totul ireversibilă. Îmi amintesc de un domn la vreo patruzeci și cinci de ani, foarte preocupat de evoluția sa psihologică și spirituală, dar care nu era în stare să le spună „Te iubesc” părinților lui. Cu toate că se străduia, chiar în clipa în care voia să pronunțe fraza picioarele începeau să-i tremure și un soi de convulsie îi bloca confesunea. Chiar și privirea i se tulbura, încețoșată de lacrimi, și nu reușea deloc să articuleze vreun cuvânt. Mulți dintre pacienții mei de sex masculin și-ar putea îmbunătăți considerabil relațiile, atât pe aceea de cuplu, cât și contactele cu persoanele din jur, dacă ar reuși să comunice și să emită remarci pozitive (...). Faimosul și mult râvnitul „Te iubesc” se remarcă mai curând prin absență. Scuza bărbatului este mereu aceeași: „Nu e genul meu să spun așa ceva”, „Mă simt ridicol”, „Mă simt de parcă aș fi un personaj de telenovelă”, „La mine în familie nu se obișnuia să se spună așa ceva”, „La ce bun?” și altele asemenea. "
― Walter Riso ,
70
" Paradigma forței bărbătești a acționat în două sensuri, ambele negative pentru bărbat. Pe de o parte, i-a blocat cu neîndurare slăbiciunea înnăscută, de la natură, iar, pe de altă parte, a promovat și intensificat o serie de obiceiuri vădit exhibiționiste în folosul așa-zisei forțe. Atât în primul caz (reprimarea emoțiilor elementare), cât și în cel de-al doilea (dependența de aprobarea socială) consecințele sunt catastrofale.
Dreptul la slăbiciune înseamnă capacitatea de a accepta, fără urmă de remușcare, orice manifestare a blândeței, desigur, nu a aceleia de ordin patologic. Dreptul de a simți teamă, de a eșua, de a greși, de a nu ști cum să reacționezi, de a profita de desfătătorul timp liber nu ne îndepărtează de virilitate, ci mai curând ne apropie de dimensiunea umană a acesteia. În această latură atât de specială se odihnește androginul din fiecare dintre noi, care a fost înlăturat cu cruzime de tiparul bărbatului robust și grosolan. Noul bărbat nu disprețuiește curajul: îl asumă, dar nu devine obsedat de acesta.
Exercitarea dreptului la slăbiciune nu implică abordarea inversă, adică proclamarea slăbiciunii ca virtute recomandabilă. Redobândirea delicateței nu presupune „travestirea” bărbăției ori preamărirea bărbatului molâu, nesigur și pasiv, rușinat de propriul sex și denaturat, imitator al valorilor feminine. Siguranța de sine, capacitatea de a împiedica exploatarea personală, temeinicia în atingerea scopurilor și spiritul combativ sunt valori râvnite de orice persoană, fie ea bărbat ori femeie. Ceea ce trebuie blamat este frica irațională de slăbiciune și stupidul obicei de a etala puterea cât este ziua de lungă numai pentru a „câștiga puncte” și a fi iubit.
Bărbatul este înzestrat cu o forță particulară, specifică genului său, de care nu poate și nici nu trebuie să se lipsească. Însă deține și o slăbiciune seducătoare și tandră, care nu este nici rahitism, nici infirmitate, ci manifestarea acelui dram de feminitate care sălășluiește în constituția fiecăruia dintre noi. "
― Walter Riso ,
71
" Femeile căsătorite cu bărbați inhibați din punct de vedere emoțional știu prea bine că raportul sexual este singurul moment în care se pot bucura de o legătură afectivă și pot simți pe îndelete tandrețea omului de lângă ele. Pentru mulți dintre bărbați, dezbrăcarea hainelor echivalează cu o dezbrăcare de inhibițiile afective. Noi, bărbații, ar trebui să înțelegem odată pentru totdeauna că această nuditate emoțională este cel mai puternic afrodiziac pentru femei. În acele momente comunicarea depășește pragul reprimărilor, iar bărbatul își dă frâu liber dorinței de a dezmierda (doar se află în intimitate, nu-l vede nimeni...). Din nefericire, după cea mai îmbătătoare și mai tandră unire totul se întoarce la „anormalitate”. Expresia chipului se modifică, mângâierile se răresc, scafandrul revine la mal, iar bărbatul care cu doar câteva clipe mai înainte își pierdea mințile de iubire și urla de pasiune se întoarce la sinistrul anonimat afectiv și la aceeași expresie letargică. De ce facem asta? De ce recidivăm către același tipar de constipație emoțională? De ce ne rușinăm? Haideți să recunoaștem față de noi înșine: în patul nupțial majoritatea dintre noi ne transformăm în cele mai caraghioase fantoșe ale iubirii, ne adresăm cu „zăhărelul meu”, facem ca motanul, rața, ursul, îl imităm pe Mickey Mouse sau alte personaje infantile din desene animate, cerem mângâieri, scărpinăm spatele și chiar stoarcem coșuri, iar cei mai îndrăzneți chiar se joacă de-a sugarul. Cred că dacă o cameră ascunsă ar filma relațiile conjugale intime, multe dintre filmele înregistrate nu ar intra în rândul celor pornografice, ci mai curând printre comedii ori printre peliculele destinate publicului de toate vârstele.
În ciuda acestei laturi gingașe, care iese rareori la iveală, generații întregi și-au înregistrat în mod brutal pe hard diskul bărbăției lor clișee de genul „Bărbații nu plâng”, „Parcă ești o muiere”, „Nu mă mai îmbrățișa atât”, „Bărbații nu au nevoie de alint”, „Dacă-ți arăți sentimentele, îți vor descoperi latura sensibilă”, „Noi, bărbații, ne exprimăm iubirea în alte feluri”, „Dacă ești tandru, ești caraghios” și așa mai departe. După cum vom observa în cele ce urmează, absența unui tată drăgăstos, care ar fi putut sluji drept model afectiv, a generat o prăpastie uriașă în formarea sentimentală a bărbatului. Bărbatul educat conform tradiționalei detașări emoționale consideră despre comunicarea sentimentelor că este o formă de slăbiciune și vulnerabilitate. Echivalează cu pierderea tuturor scuturilor și cu distrugerea mitului care protejează acea virilitate de oțel căreia îi este teamă să nu fie trădată. Ne este frică să exprimăm tot ceea ce este bun. Pentru a ne încumeta să ne eliberăm supapa emoțiilor pozitive avem nevoie de acceptare și de siguranța că nu suntem caraghioși. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții de siguranță, atunci ne zăvorâm. Renunțarea la mecanismele de autoapărare necesită timp, răbdare și tot sprijinul de care este în stare femeia. "
― Walter Riso ,
78
" Să te lași mișcat de necazul unui prieten, să-i întinzi o mână de ajutor, să riști pentru el, să-l îmbrățișezi și să-i arăți iubirea ta necondiționată, să râdeți în hohote și să vorbiți nu ca de la „bărbat la bărbat”, ci mai curând ca de la prieten la prieten, toate acestea însemnă să înlăturăm o bună parte din exageratul control, cu care ne-am obișnuit, din partea rațiunii. Cu prietenii poți sta la taclale, poți să flecărești pe seama altora, poți să faci nebunii care nu-ți sunt permise acasă, poți să mărturisești ce credeai că n-ai să-i spui nimănui și poți încălca secrete. Este cel mai bun mod de a te elibera de jugul emoțiilor. Cu timpul, veți descoperi că duioșia și afecțiunea împărtășită cu alți bărbați este la fel de firească precum joaca dintre doi cățeluși. Bărbatul trebuie să se întoarcă la bărbat. Nu pledez pentru discriminare, ci pentru complementaritate: pe măsură ce își pierde frica față de afectivitatea masculinp, bărbatul se va apropia mai ușor de iubirea feminină. "
― Walter Riso ,
