" Dacă te aventurezi în arena emoțională, nu ai parte întotdeauna de împrejurările psihologice și sociale scontate. Tocmai de aceea bărbații dependenți de aprobarea celor din jur nu sunt dispuși să plătească un preț atât de mare: „Ies mai în câștig dacă îmi reprim emoțiile”. Nu încerc să-l scutesc pe bărbat de responsabilități și nici să caut țapi ispășitori pentru inhibiția emoțională a acestuia; până la urmă, tot bărbatul este acela care trebuie să-și reorganizeze viața afectivă. Vreau doar să pun în evidență un fenomen cât se poate de evident: mulți dintre semenii noștri, bărbați și femei deopotrivă, nu sunt încă pregătiți să accepte un bărbat eliberat din punct de vedere emoțional. Mulți bărbați sunt conștienți de acest lucru și de aceea se împotrivesc schimbării.
În rândul bărbaților, teama de a-și da frâu liber sentimentelor pozitive poate fi cu totul ireversibilă. Îmi amintesc de un domn la vreo patruzeci și cinci de ani, foarte preocupat de evoluția sa psihologică și spirituală, dar care nu era în stare să le spună „Te iubesc” părinților lui. Cu toate că se străduia, chiar în clipa în care voia să pronunțe fraza picioarele începeau să-i tremure și un soi de convulsie îi bloca confesunea. Chiar și privirea i se tulbura, încețoșată de lacrimi, și nu reușea deloc să articuleze vreun cuvânt. Mulți dintre pacienții mei de sex masculin și-ar putea îmbunătăți considerabil relațiile, atât pe aceea de cuplu, cât și contactele cu persoanele din jur, dacă ar reuși să comunice și să emită remarci pozitive (...). Faimosul și mult râvnitul „Te iubesc” se remarcă mai curând prin absență. Scuza bărbatului este mereu aceeași: „Nu e genul meu să spun așa ceva”, „Mă simt ridicol”, „Mă simt de parcă aș fi un personaj de telenovelă”, „La mine în familie nu se obișnuia să se spună așa ceva”, „La ce bun?” și altele asemenea. "

― Walter Riso ,