93
" Identitatea oamenilor sau, mai bine zis, recunoașterea de sine se ghidează după un principiu denumit „fenomenul contemplării în oglindă”. Ne definim pe noi înșine pe măsură ce ne raportăm la cei din jur. Când descoperă uluit că atâta amar de vreme se contemplase într-o oglindă falsă, copilul este nevoit să se distanțeze atât din punct de vedere mental, cât și emoțional și să privească în altă direcție: trebuie să-și caute o nouă oglindă. Această ruptură generică de sursa primară, adică de mamă, are nevoie de o reacție antagonică și de o împotrivire susținută. Fie că ne place ori nu, natura a procedat în felul următor: masculinitatea începe să se definească numai în momentul în care se desprinde de feminitate. Dacă în cazul procesului de identificare a fetelor apropierea emoțională și legătura cu sursa de alimentare și îngrijire sporește concordanța de gen, în rândul masculinității lucrurile stau pe dos. Identitatea băiatului nu primește de-a gata un tipar de gen pe care să-l urmeze; el trebuie să-l obțină cu sudoarea frunții. Este silit să găsească cumva o cale de mijloc, adică să nu se îndepărteze de tot, ceea ce ar fi puțin recomandabil pentru viața sa afectivă ulterioară (ură sau indiferență față de femei), dar nici să nu rămână bloct într-o uniune infantilă, ceea ce ar avea urmări dezastruoase (efeminare sau sindromul Peter Pan). În rândul bărbaților, căutarea propriei identități prin opoziția față de femei provoacă atât o risipă uriașă de energie, cât și un amestec tulburător de teamă, vină, ură și iubire. "
― Walter Riso ,
95
" Fără nicio intenție de a ne autovictimiza, ci luând în considerare exclusiv și obiectiv dezvoltarea psiho-afectivă masculină, trebuie să admitem: prin ce frământări trebuie să treacă bărbatul! Mai întâi, la stadiul embrionar trebuie să adăugăm un Y pe care-l posedăm doar noi bărbații și care nu pare a urma cursul firesc programat de biologie. Apoi urmează deziluzia și crunta resemnare cu faptul că aparținem celuilalt gen, că suntem un fel de marțieni. Mai târziu, când apele par să se fi domolit, ne copleșește un dezechilibru obsedant căruia psihiatria nu prea i-a acordat atenție: „Ca să fim bărbați trebuie să ne deosebim de femei” și, mai ales, cu cât le semănăm mai puțin, cu atât suntem mai bărbați. În loc să învățăm să fim bărbați reafirmând ceea ce avem de făcut, ne învățăm anapoda, adică în funcție de ceea ce nu trebuie să facem. Ei bine, ca să punem punctul pe i: de-a lungul întregii vieți mulți bărbați sunt asaltați de înspăimântătoarea teamă - unii o numesc „îndoială” - de a fi homosexuali. Aceasta înseamnă că, pe lângă cele afirmate mai sus, trebuie să ne ferim și să nu ajungem homosexuali (iarăși o opoziție...), adică trebuie să ne deosebim și de aceștia. Cum se simte lipsa unui tată! "
― Walter Riso ,
