61
" „Лекичко почука със сърцето на езика си, бе написал Яромил в едно свое стихотворение. Струваше му се, че нейният език, кутрето на ръката ѝ, гърдата ѝ, пъпът ѝ са отделни, самостоятелни същества, които разговарят нечуто помежду си; струваше му се, че момичешкото тяло се състои от хиляди същества и че да любиш това тяло, означава да се вслушваш в тези същества и да чуваш как двете ѝ гърди си шепнат на език потаен. "
― Milan Kundera , Life is Elsewhere
64
" Ležao je ispružen na kauču, očajan. Još više nego propuštena prilika, izjedao ga je očaj zbog vlastite neodlučnosti, slabosti, glupog poskakujućeg srca koje je učinilo da izgubi prisutnost duha i sve pokvarilo. Obuzelo ga je žestoko gađenje prema samome sebi.
Samo, što je takvo gađenje? To je nešto sasvim različito od tuge; možda je čak direktna suprotnost tuzi. Kada bi se netko prema njemu loše ponio, Jaromil se znao zatvoriti u sebe i plakati, ali taj plač bi bio sreća svoje vrste, čak uživanje; bio je to gotovo ljubavni plač kada je Jaromil sažalijevao i tješio Jaromila, zavirujući mu ravno u dušu. To iznenadno gađenje, kada je Jaromil sagledao svu Jaromilovu bijedu, sada ga je, međutim, odvraćalo i odbijalo od njegove duše. Bilo je jednoznačno i zgusnuto kao uvreda, kao šamar; spasiti se od njega bilo je moguće jedino bijegom. "
― Milan Kundera , Life is Elsewhere
66
" Изчете стихотворението си много пъти подред с напевен патетичен глас и остана възхитен. На дъното на това стихотворение бяха Магда във ваната и той самият с око, долепено до вратата; ще рече, не се бе озовал извън границите на своето изживяване, а високо над това изживяване; антипатията към самия него се останала долу; там, долу, ръцете му се потяха от притеснение, а дишането му се ускоряваше; тук, горе, в стихотворението, стоеше високо над своето нищожество. Случката с дупката на ключалката и собственото му малодушие се превърнаха в трамплин, от който сега се изтласкваше; вече не бе подчинен на преживяното, а преживяното бе подчинено на написаното от него. "
― Milan Kundera , Life is Elsewhere
73
" Și în sinea lui își spunea că nu poți fi total tu însuți, decât în clipa în care te afli total printre alții, căci, la urma urmei, ce era el, și cine era el atunci când se afla singur în vidul lui? Era oare viață această viață lipsită de substanță? Și Jaromil își spuse în gând că, atunci când era singur, viața lui aducea cu un gaz rarefiat; acum însă, când se afla printre ceilalți, ea avea densitatea lemnului sau a fierului. Iar el voia să fie dens și își spunea că, în sfârșit, descoperise mijlocul de a atinge acest țel. "
― Milan Kundera , Life is Elsewhere
79
" Cândva viitorul era mai cu seamă un mister pentru poetul Jaromil; tot necunoscutul se ascundea în el; de aceea îl atrăgea și, în același timp, îl înspăimânta; era opusul certitudinii, opusul căminului familial (drept care, în momentele de groază, Jaromil visa despre dragostea bătrânilor fericiți pentru faptul de a nu mai avea un viitor). Dar revoluția atribuia viitorului o semnificație contrară: viitorul nu mai era un mister; revoluționarul îl cunoștea pe dinafară; îl cunoștea prin intermediul broșurilor, al cărților, al conferințelor, al discursurilor propagandistice; viitorul nu mai era o spaimă, ci, dimpotrivă, oferea o certitudine în sânul unui prezent alcătuit din incertitudine; de aceea revoluționarul își căuta în el refugiul, așa cum îl caută copilul în preajma mamei sale. "
― Milan Kundera , Life is Elsewhere