82
" Viața intimă a oamenilor, ca și cea profesională, e plină de greșeli, mai mari, mai mici. Un scriitor scrie azi o carte foarte bună, iar mâine scrie o carte mediocră. Un actor interpretează azi magistral un rol, creând un personaj de neuitat, adevărat punct de referință pentru interpretările generațiilor viitoare, mâine - un personaj care nu i se mai potrivește chiar ca pielea pe trup. Spectatorul și cititorul sunt neiertători, nu trec niciodată cu vederea ce-a fost prost, și-n această neîndurare uită și ce-ai făcut bun. Sita care cerne fără părtinire este posteritatea. Ce posteritate are însă actorul de teatru, care moare definitiv în fiecare seară, cu fiecare spectacol, el , artistul irepetabilului? Ce posteritate are un medic? El moare definitiv cu fiecare diagnostic, cu fiecare succes, cu fiecare eșec. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
83
" Într-o bună zi, ai să-nțelegi, Sînziana, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieți. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat și o femeie, judecata își situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de-această poziție esențial umană. Nu-ți poți închipui cum se șterg din tine senzațiile... E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ți rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. Ne amintim, după ani și ani, gândurile despre cineva iubit, cu tot mecanismul care le-a declanșat, în timp ce nu este imposibil să reținem o senzație, una singură, sau vibrația ei. Ai să vezi... "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
84
" Suntem vii cu-adevărat doar cât creștem. Apoi, murim încetul cu-ncetul, împlinindu-ne, cocându-ne, scuturându-ne. Iubirea e vie doar cât crește, cât e boboc. Floarea ajunsă la maturitate, la-mplinire, se ofilește, se scutură. Repetăm veșnica ciclitate a materiei care-n perfidia ei superior organizată, ne-nvăluie nouă, oamenilor, nepieritoarele ei mecanisme în mantii vaporoase, care-acoperă schemele fixe ale unor prozaice roți dințate - măști cărora le spunem sentimente. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
98
" Trecutul imaginației e tot atât de-al nostru ca și trecutul faptelor. Trăim cu imaginația cel puțin tot atât de mult cât trăim real - real însemnând ceea ce poate fi controlat și confirmat și de altul sau de alții, în afara ta. Altminteri, cu ce, pentru individ în sine, e mai puțin autentic, mai puțin viață, ceea ce se-ntâmăplă numai în sine însuși decât ce i se-ntâmplă cu știrea altora? Cu ce? Cu ce este mai puțin intensă dragostea unui om dacă ea este neștiută? Ba dimpotrivă. Este mult mai profundă, mai concentrată, față de-o iubire împărtășită sau nu, dar materializată, adusă în planul realității, cea a martorului. Fiindcă din ea, iubirea neștiută de celălalt, nu se risipește nici un strop în gesturi, în așteptări, în vorbe care nu reușesc totdeauna s-o exprime. După ani și ani de la o iubire, auzi oameni care spun? „L-am iubit (sau am iubit-o) dar el (sau ea) habar n-avea, nici nu mă știa”, situând această iubire la periferia iubirii, fiindcă ea nu era știută. Oamenii ăștia, după părerea mea, sunt o categorie - o categorie foarte întinsă - care nu-și dă seama că oricât ai trăi cu alții, există în tine fonduri personale inalienabile, adevăruri pe care nu le știe nimeni și care sunt cele mai adevărate. Știu că e un pleonasm să spui „adevărul adevărat” - dupe câte-mi mai aduc și eu aminte de la liceu - dar așa e. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației