121
" Te naști într-o familie; de multe ori, nici cu familia ta nu-i lesne, dar aici ești total jucăria hazardului: această familie ți-a fost dată, aici n-ai nici o posibilitate să alegi. Iar când ajungi să mai și-alegi... Ai numai două posibilități: să-ntorci spatele ambelor familii, ale tale și-ale partenerului tău - și-atunci ești un ingrat; sau să duci, în majoritatea cazurilor, crucea unor conveniențe sociale și mai ales morale de fiu bun, de noră bună, rozându-ți întruna zăbala, ceea ce nu mărește chiar deloc apropierea dintre cei doi parteneri, ci dă un permanent inconfort moral, tăceri pline de conținut, menajamente reciproc transformate-n puncte de suspensie între suflete și-n distanțe din ce în ce mai mari. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
127
" Tanti Marina, mai toate romanele arată cât știu părinții să-și facă de nefericiți copiii, silindu-i la ascultare, concepându-le altfel „fericirea” decât și-o concep ei înșiși. Eu aș scrie un roman despre cât de nefericiți știu copiii să-și facă părinții, de multe, multe ori, neascultându-le sfatul. Cum există momente-n viață, când tinerii se izolează de logică, de bun-simț, printr-un oblon de plumb, perioade pe care le-aș numi aproape monomanii. Dacă aș fi ascultat-o pe Mama, care mi-a spus să nu mă mărit cu Alexandru, toată viața aș fi rămas cu nostalgia paradisului pierdut. Mi-a spus un lucru esențial: „Nu vă potriviți”. Mi-aduc aminte că m-am ținut atunci să nu-i spun „Ce știi tu?”. Avem momente-n viață când ne credem unici, când ne absolutizăm. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
128
" Ți-am spus că nici dacă ai pisică nu-i ușor. Țesătura de relații în care ești angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între sentimentul unei năpăstuiri revoltate și cel, la fel de incomod, al culpei. În această țesătură complicată, nu poți pleda nici total inocent, nici total vinovat. Ferice de oamenii care, odată cu vârsta, se-nalță pe culmea unei înțelegeri netulburate, al căror suflet aruncă-n acest urcuș povara ăstor două sentimente contradictorii, ajungând să se simtă ușori, gata să plutească. De-asta eu le-admir atât de mult pe Coana-mare și pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-nțelepciune. Suflet ușor - asta e-nțelepciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e și plin de mușchi și de buruieni ce s-au încâlcit peste el și-l țin lipit de pământ. Dac-aș putea, aș lua sufletul ăsta și l-aș arunca pe-o gârlă. Dar, mult a fost, puțin a mai rămas, trece. Îți urez ca la vârsta mea să-și simți sufletul fulg. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
133
" Unor oameni le e sortit să plângă-n viaţă mai mult decât altora. Şi unor popoare le e sortit să plângă mai mult decât altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren, nici în autobus, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales când stau lângă cineva mai bătrân, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu până şi reţete de mâncare, de prăjituri. M-am gândit la-nceput că deosebirea asta între noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decât faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii - albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochii care nu te văd. În nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gândesc că ceva mai adânc decât temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lângă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţi, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămânea decât sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu care să-şi îngâne bocetul, care să le-ntindă un cauc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni. În timp ce alte naţii, care nu ştiau atâta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la câmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa, rămânea-nfipt acolo mai departe cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui... "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
134
" Ce doreşte domnişoara pentru refacerea moralului: Bach, Beethoven, Vivaldi? Când ni se-ntunecă sufletul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea-ntâi pentru-a reabilita oricând ideea de om. Şi Atila şi Hitler - şi alţii ca ei - au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei. Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie - mai ales atunci - să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-odată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
138
" Pavele, azi, oamenii primesc în școli o educație mai mult tehnică. Umanistica e lăsată cel mult pe planul doi. Azi ești educat în scopul de-a fi cât mai devreme apt să-ți câștigi pâinea. Să știi că eu n-am nici un merit că știu niște lucruri cu care trec drept „mare savantă” în ochii tăi. Norocul meu a fost să fi avut o mamă, învățată într-adevăr: un om care, cel puțin jumătate din viață, a citit. Acest tip de om devine din ce în ce mai rar. Azi, oamenii care se ocupă de critică literară, de pildă, aproape că mai mult scriu decât citesc, zău că nu exagerez! Trăim cu toții într-o epocă a eficienței; ai citit zece rânduri, scrii și tu zece rânduri despre ele! Actul „gratuit” aproape că nu mai există în cultură. Prin asta înțeleg actul cultural care nu așteaptă remunerare imediată, făcut fără intenția de-a fi pus pe tarabă neapărat și, mai ales, numaidecât. Cel care se-așază, se pritocește, se prepară-ncet, răbdător, ca un coniac de viță aleasă. Azi, mai totul e pus la fermentare artificială. Cine practică fermentația naturală e considerat un fel de ornitorinc, o fosilă vie printre-atâtea ființe intreprinde și adaptabile mai ceva decât cameleonul. "
― Ileana Vulpescu , Arta conversației
