1
" Inspectorul a scos un teanc de hîrtii. A început a mîzgăli hîrtia.
— E adevărat că ai vorbit copiilor despre Ion-vodă cel Cumplit?
— E adevărat. Trebuia să vorbesc. E în programă.
— E adevărat că ai spus că Ion Armeanul i-a tăiat pe boieri şi chiar pe preasfinţitul mitropolit al Moldovei, în ziua de Paşte?
— E adevărat. Scrie la carte.
— E adevărat că ai povestit copiilor cum l-au vîndut boierii pe domnitor, turcilor?
— E adevărat. Scrie la Cartea de citire.
— E adevărat că ai stăruit asupra faptului că Ion Armeanul îi iubea pe ţărani şi-i ura pe boieri?
— E adevărat. Scrie...
— Ştiu. La Cartea de citire...
— Atunci...
— E adevărat că la această lecţie ţi-ai dat osteneala să le vorbeşti copiilor frumos?
— E adevărat. Cum să nu fie adevărat?
— De ce aţi făcut asta?
[...]
— Sunt lecţii care îmi plac. Pe acestea le predau cu căldură, cu pasiune chiar... [...] Alte lecţii le predau uscat, acelea care nu-mi plac, de pildă Mihai Viteazul, care i-a legat pe ţărani de pămînt, robindu-i şi mai mult boierilor. Nu-mi place Constantin Brîncoveanu, care a jupuit ţara şi a adunat averi nemăsurate...
[...]
— Dar la Cartea de citire scrie altfel...
— Fals. Fals. Cartea de citire e falsificată în multe locuri. Cunosc adevărul din documente...
— Cu asemenea documente, cu asemenea învăţători, n-avem ce face. Eşti pensionar?
— Da. Cu prelungire în activitate.
— Ţi-am tăiat prelungirea. Părăseşte şcoala.
— O s-o părăsesc...
— Acum!
[...]
— Să trăiţi, copii! Să rămîneţi sănătoşi şi să nu uitaţi a citi cartea cum nu e scrisă, cum v-am învăţat eu. [...] Adevărul, să căutaţi adevărul în cărţi. Sînt şi cărţi mincinoase. Multe. Să învăţaţi a le deosebi pe cele bune de cele rele... "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
5
" N-aţi petrecut nici o noapte pe cîmp? Cine a spus că noaptea cîmpul doarme? Noaptea cîmpul trăieşte. Fiecare fir de iarbă trăieşte, pe fiecare fir de iarbă lunecă gîze, gîze şi alte vietăţi care stau ascunse ziua în cutele ierburilor, la rădăcinile lor, una cu ţărîna...
Cine a spus că noaptea cîmpul doarme?
Noaptea, cîmpul îşi trăieşte viaţa lui. Şopîrle lungi, pămîntii, lunecă reci printre ierburi. Fiecare vietate pîndeşte altă vietate, o adulmecă, o prinde, o înghite... Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grîiu, fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, priveşte slava... Deschide larg buzele, respiră văzduhul... Deschide larg braţele, îmbrăţişează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
Noaptea vîntul e viu, viu ca un om, viu ca un şarpe, viu ca un şoim. Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se roteşte. Uite!... Aseară, Carul mare era acolo, spre miază-noapte... Acum, cînd se apropie zorile, Carul mare şi-a strîmbat oiştea. Iată-l spre miazăzi, deasupra pietroaselor nesfîrşiri bulgare.
Noaptea pămîntul e viu.
Aţi rămas lîngă cişmea noaptea? Apa curge mai vie, mai repede parcă, gîlgîiala ei pare plină de bucurie. Dacă o încerci, bagi de seamă că are alt gust - gust de miez de pămînt.
Aţi adormit vreodată pe cîmp noaptea?
Dorm pe cîmp noaptea, înfăşurat în cojoc ori în pătură. E tare pămîntul! E tare. Cînd îl calci cu piciorul, e tare. Noaptea, cînd te-ntinzi pe ierburi să dormi, şi ierburile se culcă sub tine supuse, pămîntul e moale, mătăsos, de parcă ar fi făcut din puf de nori străvezi...
Aţi dormit vreodată pe cîmp noaptea?
Dorm deseori noaptea pe cîmp. Ştiu că dorm. Visez. În vis ştiu că visez. Da - dorm şi ştiu că dorm. Şi pleoapele mele sînt căzute peste ochi şi totuşi simt stelele şi simt văpaia lunii cu pielea trupului...
Da - dorm şi ştiu că dorm. Mă bucur totuşi că dorm atît de bine, atît de uşor. Urechile mele sînt adormite. Totuşi, aud glasul cîmpului şi ştiu că-l aud - cu unghiile, cu picioarele, cu întregul meu trup. Glasurile acestea nu mă turbură, nu mă trezesc - dimpotrivă, mă afundă şi mai adînc în puful dulce al somnului. Şi cu cît mă cufund mai adînc în puful dulce al somnului, cu atît ştiu mai bine că dorm, cu atît văd mai bine noaptea, noaptea pe care n-aş putea-o cuprinde cu ochii, şi cu atît mai bine glasurile cîmpului, ciudate, pline de taină, glasurile cîmpului care vorbesc noaptea mii şi mii de graiuri, pe care urechile mele nu le-ar auzi treze şi nu le-ar înţelege... "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
6
" Bucuriile tot copiii ţi le dau. Îi vezi cum cresc de cînd deschid ochii, cum se tîrăsc de-a buşilea, cum încep a sta copăcel şi apoi merg ca omul, în două picioare, cum se ridică pînă la genunchi, mai sus de genunchi, cum trec de la gîngăvit la vorbă, la înţelegere. Nu bagi de seamă cum curge vremea, te pomeneşti cu ei gogeamite rumânii... Omul care nu prăseşte copii, de ce mai vieţuieşte? E ca pomul fără rod pe care-l tai din rădăcină şi-l arunci la uscături... "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
12
" Am urechile mici, neobişnuit de mici şi aproape lipite de cap. Ochii mei nu sunt mai mari decât ochii altor oameni şi nici mai adânci. Totuşi, cu urechile mele, aşa cum sunt, aud nu numai sunetele din jurul meu, aud şi departe, în amintire, uneori chiar foarte departe, în amintirile altora. Totuşi, cu ochii mei, aşa cum sunt - uneori verzui, alteori albaştri, alteori spălăciţi - văd nu numai până unde văd ceilalţi oameni. Văd departe, în amintire, ba chiar foarte departe, în amintirile altora. "
― Zaharia Stancu , Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit
14
" — Uite, Mitică, neică, adusei o bucată de pâine...
Mitică rămîne întins, nemişcat. Abia catadicseşte să răspundă:
— Nu-mi trebuie, nene Panaite, nu primesc pomană...
— O să mori, Mitică...
— Asta şi vreau...
— Nu-i păcat de tine?
— Nu-i păcat. Dacă a murit taica, vreau să mor şi eu. Nu vreau să fiu văzut muncind. Am fost băiat de cîrciumar, nu înţelegi? Cum o să mă întorc la muncă? Să slugăresc pe la unul sau pe la altul? Să mă bată în cîmp ploaia şi vîntul? Nu! Aştept să mor...
— Aşteaptă, Mitică, o să mori.
Intră şi-l caută şi-l găseşte o femeie.
— Uite, măi Mitică, ţi-am adus, maică, o sticlă de lapte şi trei ouă. Ţi-am adus, măiculiţă, o felie de mămăligă. Mănîncă, maică...
Nevasta lui Ţînţu, văduva celui mai sărac om din sat, i-a adus mîncare lui Mitică Ocî.
— Mulţumesc, dadă, nu mănînc. Vreau să mor...
— Mori, Mitică... "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
18
" Din vremuri străvechi ne-au venit cîntecele şi horele, proverbele şi ghicitorile şi basmele. Oamenii care le-au născocit în ceasurile lor de bucurie ori de tristeţe au trăit pe aceste meleaguri, au suferit ca şi cei de astăzi împilări. Cînd n-au mai putut să rabde, s-au răzvrătit, au ridicat topoarele şi au vărsat sînge pe care l-au plătit apoi cu sînge de-al lor şi, învinşi, au plecat capul şi au îndurat mai departe obidă şi împilare, batjocură şi suferinţă. Mai-marii pămîntului au avut putere să le lovească şi să le biciuie trupurile, dar sufletul poporului a rămas mai departe slobod. Nimeni n-a putut niciodată să robească sufletul. Loveşti trupul omului, şi trupul slab se zvîrcoleşte şi sîngeră, geme şi ţipă. Dar sufletul rămîne slobod, ca o pasăre care s-a ridicat în slăvile cerului. N-ai cum s-o ajungi, n-ai cum s-o atingi, nici cu biciul, nici cu piatra, nici cu glonţul. Ţii trupul omului în obezi şi-l afumi cu fum de ardei iute. Gîndul zboară slobod. Omul gîndeşte că va veni o zi în care şi trupul lui va fi slobod. Nădăjduieşte. Se întăreşte. "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
19
" — Bunicule, unde mă duci?
— Acolo unde mă odihnesc şi eu şi unde se odihnesc toţi ai noştri, din moşi-strămoşi, acolo unde nu este nici bucurie, nici întristare... Mi-am adus aminte de voi... Cum vă chinuiţi. Şi-am venit să te iau cu mine, cel puţin pe tine. Să te scap de necazuri. Cînd am închis ochii şi voi mi-aţi încrucişat mîinile pe piept, te-am lăsat băieţandru... Erai ca un măr înflorit, nepoate Tudore... Şi-acum te-am găsit cu părul înspicat, cu spinarea adusă, cu faţa plină de brăzdături...
— Du-mă înapoi pe pămînt, bunicule... Am zece copii. Cine să mi-i crească?
Povestindu-ne visul, lăcrima tata. Lăcrima mama. Lăcrimau surorile... Lacrimi limpezi lăcrimau. Căci sufletul tulbure şi trupul chinuit limpezi lacrimi varsă în lume, în lumină, prin lumina ochilor trişti...
Eu mi-am muşcat limba şi fălcile, pînă am simţit în gură gustul sîngelui, sărat şi neplăcut, pe care îl cunoşteam. Şi n-am lăcrimat... S-au întors înăuntrul meu lacrimile. Le-am simţit picurîndu-mi pe inimă, în inimă... Picături de otravă... Se adunau lîngă altele, lîngă multele neplînse afară. Adunaţi-vă, îmi spuneam în gînd, picături de otravă... Cîndva vă voi da celor din pricina cărora suferim şi plîngem. "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
