26
" Ştiu bine cît a trecut de atunci. Nimic n-am uitat. Îmi aduc aminte de fiecare fir de iarbă pe care l-am rupt spre a-mi împleti pe deget un inel. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie, al cărui moţ l-am retezat cu nuiaua, în joacă. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins şi de culorile vii şi minunate pe care le-am şters, în glumă, de pe aripile lor. Îmi aduc aminte urmele de bou din care am băut apa ploii în cîmp. Îmi aduc aminte de fiecare vis pe care l-am visat în somn şi de fiecare vis pe care l-am visat treaz, cu ochii deschişi. Îmi aduc aminte de fiecare bucătură pe care am băgat-o în gură şi de fiecare zi în care am flămînzit. Îmi aduc aminte de fiecare sunet pe care l-am auzit, de fiecare cîntec care a răsunat şi a plîns în mine, de fiecare pumn pe care atunci, ori mai tîrziu, l-am primit în ceafă, în coaste, în obraz. Nimic din anii aceia n-a murit în mine. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai tîrziu. Dar cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să uit pe fraţii şi surorile mele? Cum să uit neamurile noastre, şi megieşii noştri, şi satul? Cum să uit plopul, şi duzii, şi salcîmii, şi corcoduşii? Cum să uit chipurile şi faptele oamenilor? Nu. Nimic n-am uitat. "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
27
" Pe uliţă, Inocenţiu Cocuz a ieşit cu săniuţa, trage săniuţa... Trei băieţi în săniuţă, băieţii lui Inocenţiu Cocuz – unul să tot aibă cinci ani, al doilea trei, al treilea un an. Toţi trei aidoma lui Inocenţiu Cocuz.
— Cum îi cheamă, domnule dascăl, pe băieţi?
— Pe ăsta, măricelul, Primus Inocenţiu Cocuz, pe mijlocaş, Secundus Inocenţiu Cocuz, pe prîslea, Terţius Inocenţiu Cocuz... "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
38
" Oamenii, flori ale pămîntului.
Floare a pămîntului era Pavel, care trăgea lîngă mine la lopeţi. Floare veştedă, care avea să se stingă înainte de a lega rod!
Flori ale pămîntului erau ţăranii desculţi şi dezbrăcaţi pe care îi lăsasem pe cheiul ud de ploaie de lîngă şlepurile care aveau să-i ducă în Germania pentru cine ştie cît timp.
Flori ale pămîntului erau şi soldaţii bulgari care îi păzeau, rupţi şi flămînzi.
Flori ale pămîntului erau prizonierii pe care îi ştiam lungiţi sub un şopron pe jumătate ars şi dărîmat şi care-şi aşteptau, tăcuţi şi resemnaţi, împlinirea tristei şi amarnicei lor sorţi.
Flori ale pămîntului erau nemţii, care dăruiau prizonierilor bolnavi şi lihniţi să soarbă cicoare caldă şi îndulcită cu ultimele lor bucăţele de zahăr, din cănuţe de tinichea cenuşie.
Floare a pămîntului eram şi eu, Darie, băieţandrul cîrn, cu obrazul plin de pistrui, cu părul zburlit, ciufulit, care alergam spre largul lumii, într-o luntre şubredă, pe Dunăre.
Nu. Nu era adevărat.
Eram oameni.
Oameni care sufeream.
Oameni care ne chinuiam.
Florile nu cunosc suferinţa.
Florile nu cunosc decît înflorirea şi moartea. "
― Zaharia Stancu , پابرهنهها
