61
" ¿Cuándo empezó esto que ahora va a terminar con mi asesinato? Esta feroz lucidez que ahora tengo es como un faro y puedo aprovechar un intensísimo haz hacia vastas regiones de mi memoria: veo caras, ratas en un granero, calles de Buenos Aires o Argel, prostitutas y marineros; muevo el haz y veo cosas más lejanas: una fuente en la estancia, una bochornosa siesta, pájaros y ojos que pincho con un clavo. Tal vez ahí, pero quién sabe: puede ser mucho más atrás, en épocas que ahora no recuerdo, en períodos remotísimos de mi primera infancia. No sé. ¿Qué importa, además? "
― Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas
62
" Fiindcă nu-s de ajuns oasele și carnea, își zicea el, ca să plămădești un chip, și de asta e infinit mai puțin fizic decât trupul: chipul se definește prin privire, rictusul gurii, cute, prin tot ansamblul de atribute subtile prin care sufletul se dezvăuie prin mijlocirea cărnii. Din pricina asta, chiar în clipa în care cineva moare, trupul i se preface brusc în ceva diferit, atât de diferit încât am putea spune „nu mai seamănă”, în ciuda faptului că e alcătuit din aceeași materie ca o clipă înainte, o clipă înainte de acel moment misterios când sufletul părăsește trupul, iar acesta rămâne fără viață, ca o casă din care pleacă pentru totdeauna cei care au locuit și, mai cu seamă, au suferit și s-au iubit acolo. Căci nu pereții, nici tavanul și nici înălțimea nu imprimă personalitate casei, ci ființele care o însuflețesc cu vorbele lor, cu râsetele, iubirile și ura lor, ființe care o impregnează cu ceva imaterial, dar pătrunzător, cu ceva la fel de diafan ca surâsul de pe un chip, chiar dacă o fac prin obiecte materiale, covoare, cărți sau culori. Pentru că tablourile pe care le vedem pe pereți, culorile în care au fost vopsite ușile și ferestrele, desenul covoarelor, florile de prin camere, discurile și cărțile, deși obiecte materiale (tot așa cum buzele și sprâncenele țin de carne), sunt, neîndoios, manifestări ale sufletului; fiindcă sufletul nu se arată ochilor noștri materiali decât prin mijlocirea materiei, și asta e un neajuns al sufletului, dar și o ciudată subtilitate. "
― Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas
64
" Y pienso si no será siempre así, que el arte de nuestro tiempo, ese arte tenso y desgarrado, nazca invariablemente de nuestro desajuste, de nuestra ansiedad y nuestro descontento. Una especie de intento de reconciliación con el universo de esa raza de frágiles, inquietas y anhelantes criaturas que son los seres humanos. Puesto que los animales no lo necesitan: les basta vivir. Porque su existencia se desliza armoniosamente con las necesidades atávicas. Y al pájaro le basta con algunas semillitas o gusanos, un árbol donde construir su nido, grandes espacios para volar; y su vida transcurre desde su nacimiento hasta su muerte en un venturoso ritmo que no es desgarrado jamás ni por la desesperación metafísica ni por la locura. Mientras que el hombre, al levantarse sobre las dos patas traseras y al convertir en un hacha la primera piedra filosa, instituyó las bases de su grandeza pero también los orígenes de su angustia; porque con sus manos y con los instrumentos hechos con sus manos iba a erigir esa construcción tan potente y extraña que se llama cultura e iba a iniciar así su gran desgarramiento, ya que habrá dejado de ser un simple animal pero no habrá llegado a ser el dios que su espíritu le sugiera. Será ese ser dual y desgraciado que se mueve y vive entre la tierra de los animales y el cielo de sus dioses, que habrá perdido el paraíso terrenal de su inocencia y no habrá ganado el paraíso celeste de su redención. Ese ser dolorido y enfermo del espíritu que se preguntará, por primera vez, sobre el porqué de su existencia. Y así las manos, y luego aquella hacha, aquel fuego, y luego la ciencia y la técnica habrán ido cavando cada día más el abismo que lo separa de su raza originaria y de su felicidad zoológica. Y la ciudad será finalmente la última etapa de su loca carrera, la expresión máxima de su orgullo y la máxima forma de su alienación. Y entonces seres descontentos, un poco ciegos y un poco como enloquecidos, intentan recuperar a tientas aquella armonía perdida con el misterio y la sangre, pintando o escribiendo una realidad distinta a la que desdichadamente los rodea, una realidad a menudo de apariencia fantástica y demencial, pero que, cosa curiosa, resulta ser finalmente más profunda y verdadera que la cotidiana. Y así, soñando un poco por todos, esos seres frágiles logran levantarse sobre su desventura individual y se convierten en intérpretes y hasta en salvadores (dolorosos) del destino colectivo. "
― Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas
74
" Și apoi își zise: oare n-or fi toate speranțele oamenilor la fel de grotești ca asta? Având în vedere natura umană, ne punem speranțele în evenimente care, dacă se produc, ne provoacă doar frustrare și amărăciune; motiv pentru care pesimiștii se recrutează dintre foștii încrezători, căci pentru a avea o viziune sumbră despre lume trebuie să fi crezut înainte în ea și în posibilitățile ei. Și mai curios și paradoxal este faptul că pesimiștii, odată dezamăgiți, nu sunt în mod constant și sistematic lipsiți de speranță, ci, într-un anume fel, par dispuși să-și reînnoiască speranța în fiece clipă, chiar dacă o disimulează sub învelișul cernit de întristați universal, în virtutea unui gen de pudoare metafizică; de parcă pesimismul, pentru a-și păstra veșnic puterea și vigoarea, ar avea nevoie, la răstimpuri, din când în când, de o nouă și brutală deziluzie. "
― Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas
75
" Realitatea e infinită și pe deasupra infinit nuanțată, și dacă uit fie și o singură nuanță înseamnă că mint. Ei bine, imaginează-ți ce este realitatea ființelor omenești, cu complicațiile, meandrele și contradicțiile lor, care mai sunt și schimbătoare! Pentru că se schimbă cu fiecare clipă ce trece, și ceea ce eram acum un moment nu mai suntem acum. Suntem oare mereu aceeași persoană? Avem oare mereu aceleași sentimente? Poți iubi un om și, dintr-dată, poți să nu-l mai stimezi, ba chiar să-l detești. Și când nu-l mai stimăm facem greșeala de a i-o spune, căci e un adevăr, dar e un adevăr momentan, care nu va mai fi adevăr după un ceas sau mâine, ori în alte împrejurări. Însă ființa căreia i-l spunem va crede că acesta este adevărul, adevărul pentru totdeauna și dintotdeauna. Și va fi copleșită de deznădejde. "
― Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas
76
" Pentru că, din fericire (se gândea), omul nu este plămădit numai din disperare, ci și din credință și speranță; nu numai din moarte, ci și din dorința arzătoare de a trăi; și nici doar din singurătate, ci și din momentele de comuniune și de dragoste. Căci, dacă ar domina disperarea, ne-am lăsa cu toții să murim sau ne-am sinucide, și asta nu se întâmplă în niciun caz. Ceea ce demonstrează, după părerea lui, cât de puțin importantă este rațiunea, fiindcă nu e rațional să avem speranțe în lumea asta în care trăim. Rațiunea noastră, inteligența noastră ne dovedesc constant că lumea asta e cumplită, motiv pentru care rațiunea este nimicitoare și duce la scepticism, la cinism și în cele din urmă la distrugere. Însă, din fericire, omul nu e aproape niciodată o ființă rațională, și de aceea speranța renașe mereu în toiul vitregiilor. Și chiar această renaștere a ceva atât de fără noimă, atât de subtil și de profund fără noimă, atât de lipsit de orice temei e o dovadă că omul nu este o ființă rațională. (...) Așa că nu ideile salvau omenirea, nu intelectul și nici rațiunea, ci tocmai contrariul lor: acele speranțe nesăbuite ale oamenilor, furia lor statornică de a supraviețui, dorința lor aprigă de a respira cât le va fi cu putință, măruntul, înverșunatul și grotescul lor eroism din fiecare zi în fața nenorocirii. "
― Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas
