Home > Author > Ernesto Sabato >

" Fiindcă nu-s de ajuns oasele și carnea, își zicea el, ca să plămădești un chip, și de asta e infinit mai puțin fizic decât trupul: chipul se definește prin privire, rictusul gurii, cute, prin tot ansamblul de atribute subtile prin care sufletul se dezvăuie prin mijlocirea cărnii. Din pricina asta, chiar în clipa în care cineva moare, trupul i se preface brusc în ceva diferit, atât de diferit încât am putea spune „nu mai seamănă”, în ciuda faptului că e alcătuit din aceeași materie ca o clipă înainte, o clipă înainte de acel moment misterios când sufletul părăsește trupul, iar acesta rămâne fără viață, ca o casă din care pleacă pentru totdeauna cei care au locuit și, mai cu seamă, au suferit și s-au iubit acolo. Căci nu pereții, nici tavanul și nici înălțimea nu imprimă personalitate casei, ci ființele care o însuflețesc cu vorbele lor, cu râsetele, iubirile și ura lor, ființe care o impregnează cu ceva imaterial, dar pătrunzător, cu ceva la fel de diafan ca surâsul de pe un chip, chiar dacă o fac prin obiecte materiale, covoare, cărți sau culori. Pentru că tablourile pe care le vedem pe pereți, culorile în care au fost vopsite ușile și ferestrele, desenul covoarelor, florile de prin camere, discurile și cărțile, deși obiecte materiale (tot așa cum buzele și sprâncenele țin de carne), sunt, neîndoios, manifestări ale sufletului; fiindcă sufletul nu se arată ochilor noștri materiali decât prin mijlocirea materiei, și asta e un neajuns al sufletului, dar și o ciudată subtilitate. "

Ernesto Sabato , Sobre héroes y tumbas


Image for Quotes

Ernesto Sabato quote : Fiindcă nu-s de ajuns oasele și carnea, își zicea el, ca să plămădești un chip, și de asta e infinit mai puțin fizic decât trupul: chipul se definește prin privire, rictusul gurii, cute, prin tot ansamblul de atribute subtile prin care sufletul se dezvăuie prin mijlocirea cărnii. Din pricina asta, chiar în clipa în care cineva moare, trupul i se preface brusc în ceva diferit, atât de diferit încât am putea spune „nu mai seamănă”, în ciuda faptului că e alcătuit din aceeași materie ca o clipă înainte, o clipă înainte de acel moment misterios când sufletul părăsește trupul, iar acesta rămâne fără viață, ca o casă din care pleacă pentru totdeauna cei care au locuit și, mai cu seamă, au suferit și s-au iubit acolo. Căci nu pereții, nici tavanul și nici înălțimea nu imprimă personalitate casei, ci ființele care o însuflețesc cu vorbele lor, cu râsetele, iubirile și ura lor, ființe care o impregnează cu ceva imaterial, dar pătrunzător, cu ceva la fel de diafan ca surâsul de pe un chip, chiar dacă o fac prin obiecte materiale, covoare, cărți sau culori. Pentru că tablourile pe care le vedem pe pereți, culorile în care au fost vopsite ușile și ferestrele, desenul covoarelor, florile de prin camere, discurile și cărțile, deși obiecte materiale (tot așa cum buzele și sprâncenele țin de carne), sunt, neîndoios, manifestări ale sufletului; fiindcă sufletul nu se arată ochilor noștri materiali decât prin mijlocirea materiei, și asta e un neajuns al sufletului, dar și o ciudată subtilitate.