QUOTE : Pentru că, din fericire (se gândea), omul nu este plămădit numai din disperare, ci și din credință și speranță; nu numai din moarte, ci și din dorința arzătoare de a trăi; și nici doar din singurătate, ci și din momentele de comuniune și de dragoste. Căci, dacă ar domina disperarea, ne-am lăsa cu toții să murim sau ne-am sinucide, și asta nu se întâmplă în niciun caz. Ceea ce demonstrează, după părerea lui, cât de puțin importantă este rațiunea, fiindcă nu e rațional să avem speranțe în lumea asta în care trăim. Rațiunea noastră, inteligența noastră ne dovedesc constant că lumea asta e cumplită, motiv pentru care rațiunea este nimicitoare și duce la scepticism, la cinism și în cele din urmă la distrugere. Însă, din fericire, omul nu e aproape niciodată o ființă rațională, și de aceea speranța renașe mereu în toiul vitregiilor. Și chiar această renaștere a ceva atât de fără noimă, atât de subtil și de profund fără noimă, atât de lipsit de orice temei e o dovadă că omul nu este o ființă rațională. (...) Așa că nu ideile salvau omenirea, nu intelectul și nici rațiunea, ci tocmai contrariul lor: acele speranțe nesăbuite ale oamenilor, furia lor statornică de a supraviețui, dorința lor aprigă de a respira cât le va fi cu putință, măruntul, înverșunatul și grotescul lor eroism din fiecare zi în fața nenorocirii.