Home > Work > Frumoasele străine
1 " Nimeni nu iese din propria viață curat. Toți purtăm cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eșecurile, nedreptățile, adversitatea celorlalți. Cei mai buni dintre noi încearcă să nu perpetueze răul, să nu-ntoarcă asupra altora, la rândul lor, răul care li s-a făcut. Dar fiecare ne torturăm pe noi înșine amintindu-ne în detaliu, cu o claritate halucinantă, în atâtea nopți fără somn, episoade din viața noastră în care răul și perversitatea au triumfat. "
― Mircea Cărtărescu , Frumoasele străine
2 " Intru o dată sau de două ori pe an în câte-o criză devastatoare de paranoia (nimeni nu mă iubește, toți sunt împotriva mea, toți așteaptă să fac un pas greșit ca să mă sfâșie), de depresie adâncă sau de nemulțumire totală. Dar, și în groapa cea mai adâncă, îmi păstrez încrederea în propria mea minte și știu că nu trebuie, în acele momente, să fac altceva decât să aștept să-mi treacă. Nu mă văd bând "ca să-mi înec necazul". N-am făcut-o nici când eram un puști, poet total anti-boem, n-o fac nici acum. Nu-mi place să beau decât cu prietenii, când ne vedem în câte-o seară. Nici nu sunt destul de aventuros pentru alte experiențe (am trăit tot ce se poate trăi, și chiar ce nu se poate, în spațiul protector al imaginației) "
3 " Cat de ciudate sunt accesele astea de nebunie, cand mintea ti-e coplesita de otrava unei umilinte, a unei jigniri reale sau imaginare! In acele clipe nu mai e nici o diferenta intre tine si paranoicul autentic, care te taraste-n procese, care se cearta cu toata lumea, care-ti explica rabdator ca e urmarit de KGB, de CIA si de Mossad. El simte, probabil, permanent, ceea ce tu simti cateva ore sau cateva zile, cand ti s-a facut, ti se pare, o revoltatoare nedreptate. Fiecare gand si fiecare fapta a ta sunt deformate atunci de un torent de emotie chimica, de revarsarea in sange a unui venin psihic care nu-ti mai permite sa rationezi. "
4 " Todos los años, los franceses (no voy a liarme ahora con instituciones ni con nombres: los franceses están representados en mi historia por tres o cuatro señoras simpáticas que hicieron todo lo que estaba en su mano porque fuéramos felices) cierran los ojos y hacen girar la bola del mundo, clavan una aguja en un punto elegido al azar con la esperanza de acertar en tierra firme. Escogen así un país cada año e invitan a una docena de individuos, a unos cuantos poetas, a otros tantos novelistas, y los pasean por toda Francia para mostrárselos a un público ávido de sensaciones fuertes. Esa costumbre recibe el nombre de Les Belles Étrangères, Las Bellas Extranjeras. En cuanto me enteré de que yo sería una de esas extranjeras bellas, me interesé por quiénes serían las otras y descubrí que el harén completo incluía a antiguos conocidos míos o, como diría Toiu: «el equipo con el que he recorrido medio mundo». En realidad, todos eran unos amargados que, como decía antes, habían zampado, al igual que yo, salchichón de soja de lo lindo y que vivían aún, a pesar de la libertad posterior a 1989, en el terruño de sus antepasados. "
