65
" There are these fading, ageing girls who constantly let themselves go over the edge without resisting, strong girls, still unused in their innermost selves, who have never been loved. Perhaps, Lord, you mean me to leave everything and go love them. Otherwise why is it so difficult for me not to follow them when they pass me in the street? Why do I suddenly invent the sweetest, most nocturnal words, and why does my voice settle sweetly inside me between my throat and heart? Why do I imagine how I, with unutterable caution, would hold them to my breath, these dolls that life has been playing with, flinging their arms apart springtime after springtime for nothing, and again for nothing, until they became slack in the shoulders. They've never fallen from a very high hope, so they're not broken; but they're badly chipped already and too far gone. Only stray cats come to them in the evening in their rooms and keep giving them furtive scratches and then sleep on top of them. Sometimes I follow one of them down a couple of streets. They walk past the houses, people are continually coming along who blot them out, they go on fading until they are nothing. "
― Rainer Maria Rilke , The Notebooks of Malte Laurids Brigge
66
" When one speaks of solitaries, one always takes too much for granted. One supposes that people know what one is talking about. No, they do not. They have never seen a solitary, they have simply hated him without knowing him. They have been his neighbors who used him up, and the voices in the next room that tempted him. They have incited things against him, so that they made a great noise and drowned him out. Children were in league against him, when he was tender and a child, and with every growth he grew up against the grown-ups. They tracked him to his hiding place, like a beast to be hunted, and his long youth had no closed season. And when he refused to be worn out and got away, they cried out upon that which emanated from him, and called it ugly and cast suspicion upon it. And when he would not listen, they became more distinct and ate away his food and breathed out his air and spat into his poverty so that it became repugnant to him. They brought down disrepute upon him as upon an infectious person and cast stones at him to make him go away more quickly. And they were right in their ancient instinct: for he was indeed their foe.
But then, when he did not raise his eyes, they began to reflect. They suspected that with all this they had done what he wanted; that they had fortified him in his solitude and helped him to separate himself from them for ever. And now they changed about and, resorting to the final, the extreme, used that other resistance: fame. And at this clamor almost every one has looked up and been distracted. "
― Rainer Maria Rilke , The Notebooks of Malte Laurids Brigge
67
" Bibliothèque Nationale. Sunt mulți oameni în sală, dar nu-i simt. Ei sunt în cărți. Uneori se mișcă printre file, asemenea oamenilor care dorm și se răsucesc între două vise. Ah, ce bine este totuși să fii printre oamenii care citesc. De ce nu sunt mereu așa? Poți să te duci la unul și să-l atingi ușor: nu simte nimic. Și dacă îl atingi puțin pe vecin când te ridici și te scuzi, el face un semn din cap spre partea în care îți aude vocea, întoarce fața spre tine, dar nu te vede, iar părul lui arată ca părul unui om adormit. Ce bine e așa! Și eu stau și am un poet. Ce mai soartă! Acum poate că sunt în sală trei sute de oameni care citesc, dar este imposibil ca fiecare în parte să aibă un poet. (Dumnezeu știe ce au!) Nu există trei sute de poeți, dar ia uite ce soartă, eu, poate cel mai nevoiaș dintre acești cititori, un străin, eu am un poet. Deși sunt sărac. Deși costumul meu, pe care îl port zilnic, începe să se tocească în unele locuri, deși pantofii mei cam lasă de dorit. Ce-i drept, gulerul este curat, ca și lenjeria, și aș putea, așa cum sunt, să intru în orice cofetărie, chiar și pe marile bulevarde, să întind liniștit mâna spre farfuria cu prăjituri și să iau una. Nu s-ar mira nimeni de asta și n-aș fi certat și dat afară pentru că, oricum, este o mână din lumea bună, o mână spălată de patru-cinci ori pe zi. Da, sub unghii nu este nimic, degetul mijlociu nu e pătat de cerneală și în special încheieturile sunt impecabile. Este un fapt cunoscut că oamenii săraci nu se spală până acolo. De la curățenia lor se pot trage unele concluzii. Se și trag. Se trag în magazine. Există totuși câțiva oameni, pe Boulevard Saint-Michel de pildă și pe rue Racine, care nu se lasă derutați și cărora puțin le pasă de încheieturile mele. Ei mă privesc și știu. Ei știu că de fapt fac parte dintre ei, că joc doar un pic de comedie. Doar suntem în carnaval. Și nu vor să-și strice distracția; rânjesc un pic și-mi fac cu ochiul. N-a văzut nimeni. De altfel, mă tratează ca pe un domn. Trebuie numai să fie cineva în apropiere și atunci devin chiar servili. Se comportă ca și cum aș avea o haină de blană pe mine și în urma mea ar veni o mașină. Uneori le dau doi gologani, tremurând că ar putea să-i refuze, dar ei îi primesc. Și totul ar fi în regulă dacă n-ar rânji un pic și n-ar face cu ochiul. Cine sunt acești oameni? Ce vor de la mine? Mă așteaptă? De unde mă cunosc? Este adevărat, barba mea este cam neglijentă și de foarte, foarte departe, amintește de bărbile lor bolnave, bătrâne, spălăcite, care m-au impresionat întotdeauna, dar n-am oare dreptul să-mi neglijez barba? Mulți oameni ocupați fac asta și nimănui nu-i trece prin cap să-i socotească, din pricina asta, printre dezmoșteniți. Pentru mine este limpede: dezmoșteniții nu sunt numai cerșetori; nu, de fapt nu sunt cerșetori, trebuie să se facă distincție. Sunt deșeurile, cojile de oameni scuipate de soartă. Uzi încă de saliva sorții, se lipesc de un zid, de un felinar, de un stâlp cu afișe sau se scurg încet în josul străzii, lăsând în urma lor o dâră neagră, murdară. Ce dracu’ voia de la mine bătrâna aceea care, cu un sertar de noptieră în care se rostogoleau câțiva nasturi și câteva ace, ieșise din cine știe ce cocioabă? De ce se ținea întruna după mine și mă măsura cu privirea? Parcă încerca să mă recunoască cu ochii ei urduroși, care arătau ca și cum un bolnav ar fi scuipat flegmă verde pe pleoapele ei sângerii. Și cum a ajuns femeia aia cenușie, măruntă, să stea un sfert de oră lângă mine în fața unei vitrine, arătându-mi un creion vechi, lung, care ieșea nesfârșit de încet dintre mâinile ei murdare, împreunate. Mă prefăceam că privesc obiectele expuse în vitrină și că nu observ nimic. Ea însă știa că am văzut-o, știa că stau și mă întreb ce face de fapt. Înțelegeam foarte bine că nu putea fi vorba de creion: simțeam că era un semn, un semn pentru inițiați, un semn pe care-l cunosc dezmoșteniții. "
― Rainer Maria Rilke , The Notebooks of Malte Laurids Brigge
76
" Es giebt ein Wesen, das vollkommen unschädlich ist, wenn es dir in die Augen kommt, du merkst es kaum und hast es gleich wieder vergessen. Sobald es dir aber unsichtbar auf irgendeine Weise ins Gehör gerät, so entwickelt es sich dort, es kriecht gleichsam aus, und man hat Fälle gesehen, wo es bis ins Gehirn vordrang und in diesem Organ verheerend gedieh, ähnlich den Pneumokokken des Hundes, die durch die Nase eindringen.
Dieses Wesen ist der Nachbar. "
― Rainer Maria Rilke , The Notebooks of Malte Laurids Brigge
77
" Când mă gândesc acum la toate astea, mă minunez cum de mai reveneam mereu întreg din lumea acelor febre și cum de mă mai adaptam la viața aceea obișnuită în care oricine voia să fie ajutat să simtă și să rămână la ceea ce cunoaște și unde, cu prudență, suporta inteligibilul. De la ea așteptam ceva și, fie că venea, fie că nu venea, a treia posibilitate era exclusă. Existau lucruri triste, odată pentru totdeauna, mai existau și lucruri plăcute și încă o mare mulțime de lucruri fără importanță, însă dacă ți se făcea o bucurie, atunci era într-adevăr o bucurie și trebuia să te porți în consecință. În fond, totul era foarte simplu și, de îndată ce înțelegeai despre ce e vorba, treaba mergea de la sine. "
― Rainer Maria Rilke , The Notebooks of Malte Laurids Brigge
80
" Sometimes, in the rue de Seine for instance, I go past little shops. Vendors of second-hand goods, or small-time antiquarian booksellers, or dealers in engravings, all of them with overcrowded windows. No one ever goes inside them, they don’t look as if they do any business. But look inside and you can see them sitting there and reading, completely at ease, with no thought to the morrow, or of making a success of things; they have a dog that sits cheerfully by their feet, or a cat that makes the silence even greater as it brushes along the rows of books as if it were wiping the names off the spines. Ah, if only that would do: sometimes I could wish I could buy myself a crowded shop-window like that and sit down behind it with a dog for twenty years. "
― Rainer Maria Rilke , The Notebooks of Malte Laurids Brigge
