Nos séparations QUOTES

1 " M-am gândit: data viitoare când mă îndrăgostesc, iau și numărul fetei de alături (nu se știe niciodată: poate că sunt predestinat să nu întâlnesc decât femei care stau fix lângă femeia vieții mele).”

“Și pe timpul nopții o să ne punem protezele dentare amândoi în același pahar. Dinții noștri vor fi fericiți împreună.”

“Noi nu suntem fericiți când suntem împreună. Și e și mai rău când suntem departe unul de altul. Nu mai pot. Trebuie să găsești o soluție.”

“Nu mai puteam suporta să fiu asociat cu iepurele. Puțin îmi păsa mie de iepuri. îmi plăceau multe lucruri în viață.”

“Astăzi oamenii se despart pentru fleacuri. Până ce moartea vă va despărți, se zice! în ziua de azi, moartea este fie și cel mai mic defect al celuilalt...”

“Am mers la Ikea, și ne-am și certat la Ikea. în acest magazin mare, ar trebui să angajeze un consilier conjugal. Fiindcă, dacă există un loc în care inima cuplurilor se dezvăluie, acela este Ikea. Mă întreb chiar dacă nu cumva toată acea mobilă de asamblat nu este decât un pretext pentru a semăna zâzania sentimentală. Sunt aproape sigur că fondatorul magazinului Ikea trebuie să fi fost un suedez depresiv (e aproape un pleonasm), fără viață afectivă, care a găsit mijlocul de a o distruge și pe a altora. Toți studenții la sociologie ar trebui să meargă să facă un stagiu acolo, ar găsi de toate.”

“— Uitați-vă la mobila asta. Fritz a montat-o!
M-au privit dintr-odată cu o admirație excesivă. Aveam impresia că sunt Gustave Eiffel.”

“— Stingem lumina peste tot. îi facem pe părinții mei să creadă că ăsta e un obicei al blocului. Și zicem că în Polonia chiar există obiceiul să faci pe mortul în pauza dintre două feluri de mâncare.”

“Voiam să fiu acceptat undeva, să am obiceiuri, să petrec duminici insuportabile poate, dar duminici sigure.”

“Nu mă deranjează că vă certați în timpul lecției mele, dar cel mai bine ar fi să faceți asta în germană.
Alice a ezitat o clipă (chipul ei era precum al cuiva care așteaptă pe un peron), apoi s-a apucat să mă insulte în germană. Toate astea nu prea aveau nimic în comun cu Goethe. În oricare altă împrejurare, aș fi apreciat cu siguranță această agitație germanică, dar în acel moment mă simțeam depășit. M-am așezat pe canapea și am ascultat-o pe femeia aceea cum mă înjură într-o limbă pe care nu o înțelegeam. Lângă ea, un tânăr lua notițe.
Ca să reacționez cumva, m-am gândit în ce limbă aș fi putut da replica. Știam destule cuvinte în limbi străine, însă atât. M-am gândit să contraatac într-un amestec de daneză și croată, dar până la urmă am optat pentru un pic de polonă. Totuși, singura frază care-mi venea în minte era: „Știți cumva unde se află hotelul?" Mă îndoiam că această glumă poloneză ar fi putut să echilibreze forțele. Eram invadat și nu aveam altă opțiune decât să capitulez. întotdeauna se-ntâmpla la fel. Această scenă a avut măcar meritul de a ne fi destins. Poate că ar trebui să ne certăm mereu într-o limbă străină. Benoît ne privea atent; cu siguranță îi ofeream o imagine jalnică a cuplului. "

― David Foenkinos , Nos séparations

2 " Elle sortit subitement prendre l’air. Je pense souvent à cette expression “prendre l’air”. Cela veut dire que l’on va ailleurs, pour le trouver. Cela veut dire littéralement : où je suis, je m’asphyxie. "

― David Foenkinos , Nos séparations

3 " Alice aurait pu se retrouver dans le roman d'un grand écrivain tchèque, mais elle a préféré être dans ma vie. "

― David Foenkinos , Nos séparations

4 " Я часто думаю об этом выражении: «Пойти подышать воздухом». Оно означает, что за воздухом тебе приходится идти куда-то в другое место. Что там, где ты сейчас, ты задыхаешься. "

― David Foenkinos , Nos séparations

5 " Il eût fallu avoir peur de ce bonheur, peur de tout le malheur qu'il pouvait annoncer. "

― David Foenkinos , Nos séparations

6 " Dar știți, ceea ce mă-ntristează cel mai mult e că n-o să vină nimeni la înmormântare. Eu eram unica lui familie, și n-am știut pe cine să anunț. E ciudat, însă tocmai asta mă face să fiu cel mai trist, cu adevărat trist. Nu neapărat moartea lui, cât această idee că nu va fi nimeni la înmormântare. Vă imaginați? Groaznic, nu?
— Da, cu siguranță. Nu știu ce să vă spun.
— Pot să vă-ntreb ceva?
— Da.
— Dumneavoastră unde mergeți? Pentru că poate... Dacă n-o să fiți prea departe mâine, ați putea... poate... în fine... e ridicol... — Da, vreau să vin, am spus eu fără să stau pe gânduri. Chipul acestui om mă impresiona, la fel și perspectiva de a avea ceva de făcut. Când te afli într-un abis al lumii, să mergi la o înmormântare e ca un colac de salvare. A părut încântat, ba chiar emoționat. Poate că aveam să devenim prieteni? Pe țărmurile nefericirii există toate condițiile ca să ai parte de întâlniri decisive.
— Chiar o să faceți asta? Nu știu ce să vă spun! Ce bucuros o să fie tata!
— ...?
— În fine, asta i-ar fi făcut plăcere, cu siguranță.”

“Vasele erau spălate, de exemplu; ne-am putea imagina că spălase vasele știind că avea să facă asta pentru ultima dată. Ce idee, nu-i așa? La ce bun să mai speli o farfurie, dacă știi că după aceea o să mori? Poate că asta e culmea delicateții: să faci menajul înainte de a muri.”

“Tatăl lui vindea cravate, iar el bărbierea gâturi. Vindea lame de ras pentru acea zonă a corpului pe care tatăl lui o avea în stăpânire. M-am gândit că, dacă ar avea la rându-i un fiu, acesta ar vinde ștreanguri. Erau o familie-gât și, generație după generație, lațul se strângea tot mai mult.”

“Pe urmă, Bernard mi-a arătat colecția de cravate a tatălui lui. A deschis nenumărate valize, oftând: „E păcat, au rămas multe nevândute...“ Mi-l și imaginam pe sărmanul om zicând în agonie: „Ptiu, ce aiurea că mor, când mai am tot stocul ăsta de vânzare." Ne-am uitat la toate cravatele acelea cu o reală tristețe. Toate acele cravate orfane. "

― David Foenkinos , Nos séparations

7 " Je pense à Iris qui fut importante tout de même, à Emilie aussi, à Céline bien sûr, et puis d'autres prénoms dans d'autres pénombres, mais c'est Alice, toujours Alice qui est là, immuable, avec encore des rires au-dessus de nos têtes, comme si le premier amour était une condamnation à perpétuité. "

― David Foenkinos , Nos séparations