" Dar știți, ceea ce mă-ntristează cel mai mult e că n-o să vină nimeni la înmormântare. Eu eram unica lui familie, și n-am știut pe cine să anunț. E ciudat, însă tocmai asta mă face să fiu cel mai trist, cu adevărat trist. Nu neapărat moartea lui, cât această idee că nu va fi nimeni la înmormântare. Vă imaginați? Groaznic, nu?
— Da, cu siguranță. Nu știu ce să vă spun.
— Pot să vă-ntreb ceva?
— Da.
— Dumneavoastră unde mergeți? Pentru că poate... Dacă n-o să fiți prea departe mâine, ați putea... poate... în fine... e ridicol... — Da, vreau să vin, am spus eu fără să stau pe gânduri. Chipul acestui om mă impresiona, la fel și perspectiva de a avea ceva de făcut. Când te afli într-un abis al lumii, să mergi la o înmormântare e ca un colac de salvare. A părut încântat, ba chiar emoționat. Poate că aveam să devenim prieteni? Pe țărmurile nefericirii există toate condițiile ca să ai parte de întâlniri decisive.
— Chiar o să faceți asta? Nu știu ce să vă spun! Ce bucuros o să fie tata!
— ...?
— În fine, asta i-ar fi făcut plăcere, cu siguranță.”

“Vasele erau spălate, de exemplu; ne-am putea imagina că spălase vasele știind că avea să facă asta pentru ultima dată. Ce idee, nu-i așa? La ce bun să mai speli o farfurie, dacă știi că după aceea o să mori? Poate că asta e culmea delicateții: să faci menajul înainte de a muri.”

“Tatăl lui vindea cravate, iar el bărbierea gâturi. Vindea lame de ras pentru acea zonă a corpului pe care tatăl lui o avea în stăpânire. M-am gândit că, dacă ar avea la rându-i un fiu, acesta ar vinde ștreanguri. Erau o familie-gât și, generație după generație, lațul se strângea tot mai mult.”

“Pe urmă, Bernard mi-a arătat colecția de cravate a tatălui lui. A deschis nenumărate valize, oftând: „E păcat, au rămas multe nevândute...“ Mi-l și imaginam pe sărmanul om zicând în agonie: „Ptiu, ce aiurea că mor, când mai am tot stocul ăsta de vânzare." Ne-am uitat la toate cravatele acelea cu o reală tristețe. Toate acele cravate orfane. "

― David Foenkinos , Nos séparations