1
" Lorelei
Lorelei, you wait, sad and beautiful,
Up on a rock, on a deep night,
You wait for your desire to be fulfilled,
Wait for the one, who promised you,
That he will deliver you from fate,
That you will escape the accursed life.
But the waters cooled his feet,
He feared and fled; you hardened
And you have become unrecognized,
And with your naked bosom you lure,
Caress, disenchant and confess to
Strangers, men, who in you
Believe, let themselves be attracted, while you,
You will lead them to perdition... "
― Adrian Nicula
2
" ÎN ALB ŞI NEGRU
Demult te-ai retras...
Bătaia de ceas
Te readuce
Şi te seduce,
Să ieşi din tine,
Nu te reţine,
Să te întâlneşti,
Să poţi să iubeşti.
Lumini şi umbre
Regrete sumbre,
O lume rece,
Tristeţea trece,
Stai în tăcere,
Fără plăcere,
Privirea-ţi plânge,
La mine-n sânge,
Suflet integru,
În alb şi negru,
Cauţi o scăpare,
Eliberare.
Se strânge geana,
În tine rana,
Vrea să se zbată,
Cicatrizată.
Nemulţumită,
Stai adâncită-n
Gânduri profunde.
Cine-ţi răspunde
Şi te-nţelege,
Să te dezlege,
De prejudecăţi,
De tine... însăţi? "
― Adrian Nicula
3
" The Hedgehog
I ran away and hid in the woods,
I was an imprudent child, in
My charmed hedgehog skin, I ran away
And I was happy in my fairytale
Forest, where no one came in, nor
Could have penetrated my white magic,
I was protected from any disturbances.
I was feeding on blueberries, blackberries, wild
Fruits, I ate, wept, and I was looking for
The tender raspberry, which, magically,
It could change my dreams in reality
And could drive all my sadness away;
Here in my divine forest I loved
And I was much loved... "
― Adrian Nicula
4
" Homer
Ce ai văzut tu, când ţi-au deschis ochii, muzele?
Un trecut îndepărtat, trecut idealizat,
Când eroii şi zeii umblau cu noi, pe Pământ?
Sau ne-ai creat un trecut demn de noi printr-un cuvânt,
Pe care să te sprijini, când ai fost îngenunchiat?
O stâncă ai creat, prin ce ţi-au rostit buzele.
Muzele ţi-au inspirat piatră de temelie,
Sufletul avea nevoie de identitate,
Prin care, curajos, să privească înainte,
Tu le-ai format oamenilor inimă şi minte,
Eroii tăi sunt virtuţile întruchipate,
Pentru omul, ce-nvaţă, ce va urma să vie.
Oamenii au învăţat, să vadă prin ochii tăi,
Să-şi apere demnitatea, primită de la zei,
Să se înalţe din spiritul, instinctul gregar,
Să înţeleagă mai mult decât este necesar,
Care e diferenţa între suflet şi atom,
Să-nţeleagă, ce-nseamnă suflet, ce înseamnă om! "
― Adrian Nicula
7
" Hopscotch
Between Heaven and Hell, we play the game of life
And every day each of us taste of it, little by
Little, we get drunk on the taste of wormwood,
Of the endless multitude of bitterness' drops,
For a single happy moment, would make us
Forget everything, only to be able
To defeat, to endure, life is only but a game between
Paradise and Hades, hopscotch,
We're jumping on one foot, the pebble falls
In the next square, a new day,
A new stage, a new chance and
The game can proceed, each of us with
His pebble, we play, everyone
On his own, a hostile game... "
― Adrian Nicula
9
" Ochii tăi, doi cărbuni aprinşi, mă privesc,
Mă întrepătrund, îmi citesc fiinţa
Şi găsesc în mine loc de odihnă,
Un loc de-a arunca ancora pe
Vreme rea, în mine ai găsit un loc...
Suntem două elemente primare,
Care se fructifică reciproc, tu,
În mine, eşti vulcanul, ce erupe
În oceanul emoţiilor mele, dai
Naştere unor noi lumi, energie
Pură, pe care-o transformăm în noi
Forme de expresie, la rândul nostru,
Ne metamorfozăm, în fiinţele
Perfecte, la care tindem cu-ardoare,
Smulgem vieţii toată seva oferită
Pentru hrana noastră zilnică, pentru a
Ne reinventa mereu, tu şi eu, de azi
Simt entuziasmul tău în mine, îl simt şi
Îl las să mă inspire, să prindă viaţă,
Să prindă rădăcini, vreau să îi simt forţa,
Elanul său vital, din care e născut,
Îl las să îmi vorbească în limbi îngereşti,
Vreau să simt, să ştiu, ce simţi tu când mă priveşti,
Rămâi şi nu mai pleca, împreună vom
Naviga spre ţărmuri necunoscute, tu,
Eu, de-a pururi vom colinda, liberi, uniţi
În iubirea de dincolo de oglinda
Realului... "
― Adrian Nicula
10
" Jertfă unei zeităţi profane
Patul destrămat de visuri trimise de samavolnicul Vărsător
Nu mai e loc de odihnă binemeritată ci altar de neputincioase sacrilegii,
Regretate zi de zi, fără complezenţă faţă de victimă,
Mai ales, când victima eşti tu însuţi, vrei doar amorţeală,
Insensibilitate faţă de orice încercări şi patimi,
Ţigara aprinsă, lipită de saliva uscată, între degetele fragile,
Se obstinează împotriva forţei de gravitaţie, tu ai reuşit să-adormi...
Scrumul de ţigară este luat de o briză de vânt, care trece
Prin toate apartamentul, cu toate ferestrele şi uşile larg deschise, vraişte,
Cade pe covorul răvăşit, se rostogoleşte pe firele zburlite de lână,
A doua briză, mai puternică, ce poartă nefiltrată toată efervescenţa
Viscerală a Romei, încinge ţigara rămasă aprinsă, îi smulge o scânteie
Pe care, provocat, hazardul o poartă, translucidă, pe covorul primitor
De spasme, de spume, de leşinuri, de crize, de nea, de lacrimi...
Scânteia îşi va alege loc neprevăzut de vatră,
Nevegheată de nimeni: tu dormi, slujnicele, care te iubesc, au plecat pe Corso,
Iar prietenele, care te detestă, te-au părăsit, îţi aşteaptă sfârşitul,
Pe care vestalicul foc se grăbeşte să ţi-l aducă, focul, pe care nu-l mai pui la socoteală,
Care nu-ţi mai poate pricinui nici o durere, eşti imună,
Ondină nemuritoare, arzi pe rugul propriei melancolii nimicitoare, sufocantă,
Sfântă Ioană a durerilor nemângâiate, arzi şi nimeni nu e de faţă...
Efugionismul iniţiat cu ani în urmă aduce roadele prejudiciilor aruncate
Asupra propriei incapacităţi de proiectare, de extrapolare a sufletului
Spre idealul absolut necesar vieţuirii la adăpost, într-un paraclis distrus de timp,
Eşti Eva, zilnic alungată din nepătatul paradis,
Acum, flacăra sabiei îngerului păzitor,
Te înfierează pe vecie: chiar de nu simţi usturimile rănilor acute,
Victimă vinovată şi pură totodată, albă ca pulberea de nea...
Îţi primeşti rănile ţie-ţi sortite înainte de vreme,
În somn adânc de moartă, ucisă de-o inimă frântă,
Într-o zi de toamnă în Cetatea Eternă,tu, fiică de zeu păgân,
Ai pierdut în aparenţă lupta împotriva tatălui tău,
Timpul, pe care l-ai înşelat făurindu-ţi din timp nemurirea
Şi care, în măreaţa-i furie a deschis toate porţile Tartarului,
Pentru a te putea, zadarnic, distruge... "
― Adrian Nicula
11
" Chipul tău de marmoră, încremenit,
Mi-l dăruieşti, sunt fidela oglindă,
Ce-ţi vede sufletul de griji frământat,
Întreaga ta durere revărsată
Pe faţa ta frumoasă şi crispată.
Minute în şir rămâi împietrită
Şi faţa ta frumoasă, îngrijită,
Se transformă într-un peisaj iernat...
Încet pielea-ncepe să se destindă
Şi fruntea încet, încet s-a descreţit,
Îmi zâmbeşti, cu privirea arzătoare
Eşti din nou vie, de nerecunoscut,
Pe chip, vioiciunea-ţi din nou apare,
N-a fost nimic serios, totul a trecut... "
― Adrian Nicula
12
" Pe câmpul de maci, tandră, tu, te strecori
Şi te opreşti la fiecare floare,
Suntem singuri, te urmăresc cum, goală,
Te alinţi şi te laşi mângâiată de
Fragilele petale, eşti iubită,
Femeie, cum nu ai fost niciodată,
Te iubesc prin toţi macii acestui câmp,
Te simt prin pământ, sunt pământul care
Te îmbrăţişează, te ţine în palmă,
Îţi simt fiecare mişcare şi tot
Ceea ce eşti mă întrepătrunde, te
Simt până în adânc de suflet, stau şi
Te privesc, zâmbeşti cu toată fiinţa
Şi simt, că ţi-ai recăpătat credinţa
În tine, în viaţă şi în iubire... "
― Adrian Nicula
13
" Ai deschis larg o uşă, pentru mine,
Cel, care aştepta de mult în faţa
Uşilor închise, o uşă spre un
Gnosticism nevăzut, mereu bănuit,
Mă încredinţez tainicilor tăi ochi,
Sacerdotali, în urma ta păşesc, cu
Toate simţurile pregătite, cu
Toate aşteptările trezite, te
Urmez oriunde mă vei îndrepta, pe
Sprânceană de suflet, în prăpăstii de
Munte, spre zenituri de speranţe, nu
Mă tem de-a urca în corabia, ce mă
Va purta pe toate mările spre un
Viitor sfârşit spre mine însumi... "
― Adrian Nicula
