1
" Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele - pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate - se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara - la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul? "
― Tatiana Țîbuleac , Grădina de sticlă
2
" La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.".
Mama a avut dreptate în acea seară și în altele câteva care au urmat. (...) Bineînțeles că nu am urmat niciunul dintre sfaturile ei apocaliptice, deși acum văd că unele ar fi putut într-adevăr să mă scape de niște cucuie. Regretele însă nu sunt pentru mine și sunt atâtea alte lucruri pe care le regret cu adevărat, încât pe lângă acestea, povețele mamei sunt ca și instrucțiunile de pe mâncarea congelată. "
― Tatiana Țîbuleac , El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes
8
" În acea dimineață în care urma să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I‑am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stîrnise vîntul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnînd peste ea pumni de scoici mărunte, pînă cînd în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte. "Curcubeul muribund" a fost al treilea tablou, pe care nu-l voi vinde nicicând, pentru că era preferatul Moirei și despre care ea a spus odată că îl vom agăța în dormitor, ca să îl vedem în fiecare dimineață și seară, iar mama să vadă că noi îl vedem și să se bucure. Acum este la ea. Am lăsat-o să zacă acolo acoperită de scoici, ca într-o fașă, până când valurile ajunseseră prea aproape și i-am spus că ar fi bine să plecăm, dar nici atunci nu m-a ascultat. Mi-a răspuns că ar prefera să moară exact în acea secundă, pentru că nu ar fi existat moarte mai frumoasă, mai ales după a viață atât de nefrumoasă ca a ei. "
― Tatiana Țîbuleac , El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes
10
" Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea, să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ţi-a ieşit în drum, apleacă-te şi pune-o în buzunar. Dacă nu, n-o căuta singură. Pe frunte coroană nu-i aşeza, monument nu-i ridica. Nu merită ea atâta vorbă la cât rău a făcut în lume. Să ţii minte asta de la mine. Dragoste, dragoste. Behăie toţi, se sfădesc, cheltuie banii. O ucigaşă, asta e dragostea. Căci omul care nu iubeşte ce face? Trăieşte, lucrează, e om - omul care nu iubeşte. Îşi caută liniştit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubeşte - omul - cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi. "
― Tatiana Țîbuleac , Grădina de sticlă
11
" Decât cu ruşinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăieşti. Să ţii minte asta de la mine. Durerea când vine, când îţi bate la uşă, îi deschizi şi gata. Se aşază cu tine la masă, beţi dintr-o cană, îţi înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ţi un dinte, aruncă-l, şi o să mă înţelegi. Mai straşnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut şi i-am dat. Mână mi-a cerut şi i-am dat. Şi, iată, trăiesc. Împreună ieşim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere, îmi pare, m-aş risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu ruşinea, Lastocika, treaba e groasă. Ruşinea nu-ţi ia nimic, ea îţi adaugă. Intră în tine ca o aşchie şi te umple de puroaie. Pe-o secundă să o primeşti şi nu te mai uită în vecii vecilor. Îţi sare la gât, te încarcă, iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar moartea. Să ţii minte asta de la mine. "
― Tatiana Țîbuleac , Grădina de sticlă
12
" Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru aceşti oameni, mereu frumoşi şi adeseori nebuni, viaţa trebuie să fie o poveste. Pentru că doar acolo, între coastele ei moi şi fermecate, se împacă ei cu răul şi cu durerea, cu bolile şi cu trădările, pentru că ştiu. Ştiu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste - chiar şi cea mai scurtă, chiar şi cea mai tristă - are mereu grijă să facă dreptate. "
― Tatiana Țîbuleac , Grădina de sticlă
19
" Solo piensas en la muerte cuando te mueres, Aleksy, solo cuando te mueres, y eso es una tontería, una inmensa tontería. Porque, en lugar de todos sus sueños, la muerte es lo más probable que va a sucederle a un individuo. De hecho, lo único que le va a suceder con toda certeza. Por eso, Aleksy, no hagas nunca las cosas a lo tonto pensando que tendrás tiempo de enderezarlas, porque no lo tendrás. El tiempo de después lo utilizarás para hacer más tonterías y para morir más deprisa. "
― Tatiana Țîbuleac , El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes
