2
" Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe; "
― Gellu Naum , Zenobia
6
" . . . el crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. . . singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire […] E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume... "
― Gellu Naum , Zenobia
7
" Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele. "
― Gellu Naum , Zenobia
12
" Privesc hârtiile înnegrite din fata mea, cu un acut sentiment al derizoriului. Ma încapatânez, totusi, sa le caut sensuri, pe cât de logice pe atât de subrede. Un fel de început de ierarhizare ma îndeamna sa le deosebesc pe cele asa-zise importante de celelalte, ba chiar sa le despart, dupa criterii constiente, dar, fireste, renunt. “Gândesc, deci nu exist”, îmi spun, si râd, pe bune. As râde de oricare alta tâmpenie similara. "
― Gellu Naum , Zenobia
15
" Dupa un timp, sunetele s-au stins si în usa colibei s-a ivit Bach în pijama vargata, era mai tânar, parea livid, extazul îi împaienjenise ochii, se clatina beat de muzica, îmi parea rau ca tace, as fi vrut sa-i aud cuvintele, sa aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetita de vreo doi-trei ani, fetita lui, s-a împleticit, i-a cazut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameteala armoniilor, i-a spus: “Când ti-oi da vreo doua, iar te c... pe tine...”
Acestea erau cuvintele. "
― Gellu Naum , Zenobia
16
" 9. Lângă mine, Zenobia își ducea viața pe punctul cel mai direct al aparenței comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea așa cum, orbit de lumina amiezii, uiți soarele sau nu-l privești ca să nu-ți ardă ochii.
Existența ei zilnică, retrasă și ștearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai ușoare vibrații din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
Într-o lume a semnelor, ea descifra, în toate, semne. În fața lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexplicabilul părea să aibă pentru ea neașteptate limpezimi, iar viața ei, neînsemnată și banală pentru ceilalți, constituia un ritual neîntrerupt. "
― Gellu Naum , Zenobia
17
" Lectura sporadică a ziarelor îmi oferea şi o compensaţie: mizeria lor îngăduia o oarecare superficialitate, relaxantă de cele mai multe ori: citeam doar titlurile şi primele cuvinte ale ştirilor, iar dacă intuiam în ele ceva care ar fi putut să mă intereseze, tăiam cu foarfeca şi lipeam tăieturile pe o coală de hârtie albă; astfel, la câteva luni o dată, când se strângeau mai multe fragmente scăpate din pornografia inconştient-intenţionată a ansamblului, puteam citi un buletin ad-hoc în care ştirile acelea, folosite mai ales ca materiale de umplutură, deveneau destul de instructive, pentru că găseam în ele lucruri şi fapte asupra cărora s-ar fi putut medita. "
― Gellu Naum , Zenobia
