3
" Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă.
Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.
Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.
Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.
Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.
Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.
Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti.
Pentru că se trag din fetiţe.
Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă.
Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.
Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi.
Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi.
Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.
Pentru că nu se masturbează.
Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine.
Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină.
Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii.
Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor.
Pentru că le termină Cohen.
Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.
Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe.
Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit.
Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme.
Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat.
Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.
Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune.
Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri.
Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie.
Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz.
Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke.
Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.
Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.
Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.
Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.
Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.
Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
4
" Intr-un fel, viaţa ta avut sens dacă, în şirul nesfarşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi de cateva ori sau doar o singură dată, scanteia cutemurătoare a fericirii. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
6
" Eşti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa
noastră supraaglomerată,supraocupată,din
care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu
adevărat contează".
Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea — toate ne spun altceva. Tot ce te
scoate din rutina vieţii tale „reale" îţi arată că,
trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci
de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei
tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată
să te dea cu capul de pragul de sus. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
11
" În lumea consumistă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie «elitistă» în faţa unei fericiri «populare». Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
13
" Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva. De câţiva ani încoace nu pot dormi nopţile şi nu mă pot concentra la treburile mele ziua pentru că îmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruşinoase, mai dureroase experienţe ale mele. Unele sunt de-a dreptul insuportabile, mă surprind strângând ochii şi făcând gesturi de îndepărtare cu mâna ca să scap de ele, ca să nu-mi văd sufletul făcut ţăndări. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat şi n-am tâlhărit, n-am băgat pe nimeni la puşcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţe dragi, enorm de multă suferinţă. N-am să-mi iert niciodată răceala şi nesimţirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie şi adolescenţă, lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămaşă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulţumiri, îi spuneam că nu-mi plac şi n-am să le port niciodată. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
15
" Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră». "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
16
" Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre «cumplitul» ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate; într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. «O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc», scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
17
" Nu m-am gândit niciodată serios să am de-a face cu o prostituată. Nu vreau să par ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. Nivelul de hormoni androgeni din sângele meu este de zece ori mai ridicat decât în sângele unei femei. Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali. Simt de multe ori din plin neliniştea erotică pură, mă excită de multe ori o necunoscută dintr-un autobuz, mă rătăcesc adesea în labirintul fanteziilor violente şi-ntunecate, populate tocmai de asemenea obiecte sexuale, total aservite voinţei mele. Pornografia nu mă dezgustă întotdeauna — îmi asum ca bărbat zecile de mii de site-uri de pe internet şi sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpăra — şi sunt momente când am o nevoie imperioasă de imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină şi indiferentă, şi pentru nimic în lume n-aş face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari şi nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate. Intenţionat nu vorbesc despre dragoste, deşi până la urmă despre asta e vorba. Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualităţii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea; în multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca să zic aşa, iubirea intensă dintre două corpuri. Chiar şi când minţile şi personalităţile sunt dizolvate în plăcerea irepresibilă a sexualităţii, intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore. Cum nu dau doi bani pe fanteziile puse-n practică (pentru că, concretizate, ele îşi pierd tocmai idealitatea: pot fantaza despre un sex party, de pildă, dar unul real trebuie că e dezamăgitor printr-o mulţime de amănunte concrete), la fel un act sexual în care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la bun început. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
18
" Cei ce-au avut puţine femei au tendinţa maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanţă a zâmbetului femeilor, să-ntoarcă pe toate feţele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeiţe a dragostei şi a morţii. întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experienţă. Oricât ne-am strădui, prin urmare, nu putem ieşi din dilema voicaniană: metafizica la un capăt al spectrului şi o parte gingaşă a anatomiei feminine la cealaltă. Vai, mă număr printre cei care sunt mai aproape de metafizică pe acest continuum al feminităţii. Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat mintea, viaţa şi patul am scris de zeci de ori. Volută a corpului lor şi rictus al gurii lor şi cârlionţ al capriciilor lor n-au rămas neconsemnate în pagini boţite şi fierbinţi asemenea cearşafurilor unui bărbat singur. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
19
" Iată scriitorul care-a avut puţine femei: gata mereu să mitizeze... De fapt, cu Ester am avut o legătură de câteva luni, în care n-am vorbit despre dragoste şi n-am făcut dragoste, deşi am ajuns uneori foarte aproape de asta. Dar ne-am plimbat zilnic ore-n şir, am fost la cenacluri unde prezenţa ei era hipnotică, unde părul ei foarte lung se-nfoia aspru atrăgând toate privirile („băi, norocosule, cine-i gagica?"), am fost şi la ştranduri sordide, unde nu se putea intra în apele băloase. Când o conduceam spre casă, noaptea târziu (fireşte, pe sub stele cu şase colţuri), ne opream pe drum, luminaţi spectral de vreun bec sau de vitrinele vreunui troleibuz care trecea greoi, şi ne sărutam în disperare. Niciodată nu ţinusem în braţe un corp atât de frumos, o fată atât de simplă şi atât de, totuşi, misterioasă. Nu s-a-ntâmplat nimic deosebit în tot acest timp. Zilele-ncepuseră să se răcească, şi în seara în care Ester mi-a spus că va emigra cu familia ei în Israel mi se făcuse frig dinainte să-i aud cuvintele. Apoi am îngheţat. Ne propuseserăm tacit să nu ne-ndrăgostim unul de altul dar probabil că, fără să-mi fi dat seama, eu sau ceva din mine transgresase limitele impuse. Eram într-un parc mizer şi pustiu, sprijiniţi de o masă de şah din ciment. Am condus-o acasă, ca-ntotdeauna, ne-am sărutat ca-ntotdeauna, nu ne-am spus adio, nici măcar la revedere, apoi nu ne-am mai văzut niciodată. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
20
" N-aş fi iubit-o niciodată pe D. dacă-ar fi fost numai (foarte) frumoasă sau dacă singurele ei mijloace de seducţie ar fi fost palatul în care mi se părea că locuieşte.N-aş fi iubit-o nici doar pentru că o dată, pe când o conduceam acasă, ca de obicei, într-un decembrie înzăpezit, s-a oprit cu mine într-o piaţetă triunghiulară, luminată doar de un bec chior, şi-a strecurat mânuţele ude în buzunarele paltonului meu şi m-a privit în ochi, în întuneric, fără să-mi spună nimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevărul este că D. m-a sedus (prin forţă şi persuasiune, mai mult aşa cum un bărbat seduce o femeie) prin puterea ei specială de a visa. "
― Mircea Cărtărescu , De ce iubim femeile
