6
" ... acolo unde nu există aparat de stat și supramuncă, nu există nici model-Muncă. Există doar o variație continuă a acțiunii libere, trecând de la cuvânt la acțiune, de la o acțiune la alta, de la acțiune la cântec, de la cântec la cuvânt, de la cuvânt la întreprindere, într-un ciudat cromatism, cu momente de vârf sau de efort pe care observatorul extern nu poate decât să le ‘traducă’ în termeni de muncă, izbucnind intens și rar. E adevărat că întotdeauna s-a spus despre negri: ‘Nu muncesc, nu știu ce înseamnă munca.’ ... La fel de adevărat este că și indienii nici măcar nu înțelegeau despre ce este vorba, fiind total incapabili de vreun fel de organizare a muncii, chiar și sclavagistă: americanii nu vor fi importat atâția negri decât pentru că nu se puteau folosi de indieni, care preferau mai degrabă să moară. Anumiți etnologi remarcabili au pus o întrebare esențială. Au știut să întoarcă problema: societățile primitive nu sunt niște societăți de penurie sau de subzistență, dat fiindcă nu cunosc munca, ci, dimpotrivă, niște societăți ale acțiunii libere și ale spațiului neted, care nu au nicio nevoie de un factor-muncă , tot așa cum nici nu constituie stocuri. Aceste societăți nu sunt niște societăți ale lenei, chiar dacă diferența lor față de muncă poate să se exprime sub forma unui ‘drept la lene’. Și nu sunt niște societăți fără legi, chiar dacă diferența lor față de lege poate să se exprime sub aparența unei ‘anarhii’. Ele au mai curând legea nomos-ului, care reglează o variație continuă a activității, cu propria ei rigoare și propria ei cruzime (a te debarasa de ceea ce nu poți să transporți – batrâni sau copii...). (Gilles Deleuze et Félix Guattari) "
― Gilles Deleuze , A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia
8
" Spațiile lui Riemann sunt lipsite de orice fel de omogenitate. Fiecare dintre ele se caracterizează prin forma expresiei care definește pătratul distanței dintre două puncte infinit învecinate. ... Rezultă de aici că doi observatori aflați învecinați pot să repereze într-un spațiu riemannian punctele care se află în imediata lor vecinătate, dar nu pot, fără stabilirea unei noi convenții, să se repereze unul față de celălalt. Fiecare vecinătate este deci ca o mică bucată de spațiu euclidian, dar racordarea dintre o vecinătate și următoarea nu e definită și poate fi făcută într-o infinitate de moduri. Spațiul riemannian cel mai general se prezintă, astfel, ca o colecție amorfă de bucăți juxtapuse fără a fi legate’ (Albert Lautmann, Les schèmas de structure, Hermann, 1938, pp.23, 34-35); această mulțime poate fi definită independent de orice referire la o metrică, prin condiții de frecvență sau, mai curând, de acumulare valabile pentru un ansamblu de vecinătăți, condiții total diferite de cele care determină spațiile metrice și tăieturile lor (chiar dacă un raport între cele două feluri de spațiu trebuie să decurgă de aici). Pe scurt, dacă urmăm frumoasa descriere a lui Lautmann, spațiul riemannian este un pur patchwork. Are conexiuni sau raporturi tactile. Are valori ritmice care nu se regăsesc în altă parte, chiar dacă pot fi traduse într-un spațiu metric. Eterogen, în variație continuă, este un spațiu neted, în măsura în care este amorf, nu omogen. (Gilles Deleuze et Félix Guattari) "
― Gilles Deleuze , A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia
9
" Muzica nu este niciodată tragică, muzica este bucurie. Dar se întâmplă, inevitabil, ca ea să ne trezească gustul morții, plăcerea de a muri nu atât de bucurie, cât cu bucurie, de a ne stinge. Dar nu în virtutea unui instinct al morții pe care l-ar trezi ea în noi, ci în virtutea unei dimensiuni proprii asamblajului ei sonor, mașinii ei sonore: momentul care se cere înfruntat atunci când transversala se transformă într-o linie de abolire. Pace și exasperare. Muzica are sete de distrugere, de toate genurile de distrugere: stingere, spargere, dislocare. Nu tocmai în aceasta constă “fascismul” ei potențial? "
― Gilles Deleuze , A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia
10
" ... sunetul ne invadează, ne împinge de la spate, ne târăște după el, trece prin noi. Își ia zborul, părăsește pământul, dar atât pentru a ne deschide spre un cosmos, cât și pentru a ne face să cădem într-o gaură neagră. Ne trezește dorința de moarte. Având cea mai mare forță de deteritorializare, el operează, în egală măsură, și reteritorializările cele mai masive, cele mai abrutizante, cele mai redundante. Extaz și hipnoză. Nu faci un popor să se miște cu ajutorul culorilor. Drapelele nu au nici o putere fără trompete. "
― Gilles Deleuze , A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia
15
" Language is not made to be believed but to be obeyed, and to compel obedience newspapers, news, proceed by redundancy, in that they tell us what we ‘must’ think, retain, expect, etc. language is neither informational nor communicational. It is not the communication of information but something quite different: the transmission of order-words, either from one statement to another or within each statement, insofar as each statement accomplishes an act and the act is accomplished in the statement "
― Gilles Deleuze , A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia
17
" Fitzgerald contrasts rupture with structural pseudobreaks in so-called signifying chains. But he also distinguishes it from more supple, more subterranean links or stems of the "voyage" type, or even from molecular conveyances. "The famous 'Escape' or 'run away from it all' is an excursion in a trap even if the trap includes the South Seas, which are only for those who want to paint them or sail them. A clean break is something you cannot come back from; that is irretrievable because it makes the past cease to exist." Can it be that voyages are always a return to rigid segmentarity? Is it always your daddy and mommy that you meet when you travel, even as far away as the South Seas, like Melville? Hardened muscles? Must we say that supple segmentarity itself reconstructs the great figures it claimed to escape, but under the microscope, in miniature? Beckett's unforgettable line is an indictment of all voyages: "We don't travel for the fun of it, as far as I know; we're foolish, but not that foolish. "
― Félix Guattari , A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia
