9
" Dar ei aveau posibilitatea să-ți ia revanșa, aveau, în orice caz, o speranță în viitor. Noi nu vom mai avea-o niciodată. O știm oare? Cred că era ideea morții la cei mai mulți, dintre muritori: știam că aveam să murim, aveam o vagă bănuială că suntem deja morți, dar nu voiam și nici nu puteam să o credem. Și-atunci ne ascundem față de noi înșine de destinul dezastruos. Ni-l ascundem sub veșminte, în spatele vânătorilor călare, al cultului tradițiilor noastre, al unei anumite forme de ridicol și de absurd cărora umbra morții le dădea un fel de măreție. "
― Jean d'Ormesson, , Din voia Domnului
13
" E un spectacol fascinant să vezi cum oameni, evenimente, societăți întregi se pun în mișcare. Lumea freamătă de multe ori pentru lucruri care nu prevestesc nimic. E nevoie de talent, și uneori de geniu, ca să deosebești, din multimea de semne prevestitoare, pe cele care preced cu adevărat viitorul. Această forfotă a oamenilor, a raporturilor atât de misterioase care se stabilesc între ei sunt cele care împing istoria înainte. De la cea a popoarelor, a națiunilor, a religiilor până la cea mai modestă, cea a carierelor sau iubirilor care vor hotărî viitorul. "
― Jean d'Ormesson, , Din voia Domnului
16
" Istoria era sfântă pentru noi, dar ne petreceam vreme rectificând-o. Reintroduceam în ea pe Dumnezeu, numele familiei, continuitatea, veșnicia pe care smintiții vruseseră să le izgonească. O cârpăceam. Și izbuteam astfel să ne mai sprijinim pe ea. Ea se îndepărta puțin câte puțin de realitate, de evoluția spiritelor, de mersul științei. Dar ce importanță avea! Noi trăiam într-o țară reală, care nu era cea a alegerilor republicane, a domnului Gambetta, a domnului Blum, a domnului Daladier. Ritmul istoriei era atât de bramburit ca acela al anotimpurilor, ca acela al prostănacilor, când se pornește să plouă în iulie. Prezentul nu se mai pregătea să se preschimbe, încă de-a doua zi, într-un trecut ce urma să vină. Era altceva, o monstruozitate, o aberație. Viitorul se schimba mult. Trebuia să încerci să legi direct un viitor, vai!, încă îndepărtat de un trecut, vai!, îndepărtat de-a binelea, Prezentul nu era nimic altceva decât o lungă și sinistră paranteză. Noi trăiam într-o istorie a lui Dumnezeu și în tradițiii de familie care făceau din noi, într-o lume străină, cavalerii alienați ai unei mitologii dispărute. "
― Jean d'Ormesson, , Din voia Domnului
19
" (...) ne făcea să ne închipuim că lucrurile nu se schimbaseră deloc. Numai că îmbătrâniserăm asta era tot. Luasem, încetul cu încetul, locul părinților sau a bunicilor noștri, devenisem părinții noștri, iar copiii ne înlocuiseră, deținând la rândul lor rolurile pe care le jucasem odinioară sub măștile copilăriei și adolescenței. Urcasem, sau poate coborâsem, cu o treaptă în istoria acestei lumi, și ceea ce fusesem noi cândva aveau să fie alții astăzi. Căci ceea ce mișcă în primul rând, chiar atunci când nimic nu se mișcă, este timpul imobil, care nu deplasează nimic, dar care macină dinăuntru, care îi strecoară în noi pe părinții noștri, vârsta lor înaintată, osteneala lor și care le injectează altora tinerețea, forța, aviditatea noastră de a cunoaște și tot ceea ce am fost noi.
Timpul însă nu se mulțumește cu aceste translații lineare, cu această biologie în mișcare. El amestecă structurile și constelațiile, modifică corelările, transformă perspectivele și raportul de forțe. Lumea se schimbă necontenit pentru că îmbătrânește. Ea se schimbă mai ales pentru că echilibrele vieții nu încetează niciodată să se rupă. Ele se rup, dar sunt menținute, mai mult sau mai puțin artificial, în virtutea legilor și a deprinderilor, în virtutea tradiției și a voinței. Și-apoi, deodată, întregul edificiu, la capătul nervilor și al puterii, se prăbușește într-o revoluție sau un război, într-un cataclism social, din care nu vor mai supraviețui decât amintiri și mituri. Caleidoscopul se reorganizează pe combinații diferite. Și un nou ev începe, care se va prăbuși la rândul lui, după multă risipă de glorie și sânge. "
― , Din voia Domnului
