Home > Work > Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer
1 " Am închis ochii. Și am strâns pleoapele ca să nu lase să treacă lacrimile, așa cum strângi din buze ca să nu iasă strigătul sau urletul de durere. Pentru ca lacrimile sau strigătele să rămână adunate în inimă. Până în clipa în care strigătele sau lacrimile sau urletele și toată durerea vor izbucni, vor exploda, pentru că au fost prea mult timp adunate înăuntru, sub o prea mare presiune. Dar atunci nu mai sunt doar lacrimi și strigăte, căci coșul pieptului, coastele și toată carnea explodează. "
― Constantin Virgil Gheorghiu , Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer
2 " Dar adevărul nu stă într-un singur fapt. Așa cum un om nu are doar cutare vârstă, atâtea kilograme, cutare înălțime și culoare a ochilor și a părului. Un om este toate acestea, plus încă ceva. Iar acest ceva e mai important decât toate acestea. Tot astfel, adevărul e un număr de fapte, plus încă ceva. Întotdeauna. Faptele singure nu sunt niciodată întreg adevărul. "
3 " Desigur, asemenea celorlalte țări ale lumii, frumoasa, iubita, dar și foarte nefericita mea Românie se află pe toate hărțile geografice și în ghidurile turistice. Se află la trei mii de kilometri est de Paris, la nordul Dunării, în Carpați, și pe hartă apare rotundă ca luna și ca soarele. Dar, fiindcă e o țară care a fost dintotdeauna și continuă să fie locuită de Nemuritori, patria mea, adevărata mea patrie, cea a preacinstiților mei părinți, nu trebuie căutată doar pe harta geografică. Ea nu există decât în parte pe aceste hărți. Căci Nemuritorii, cei ce au trăit înaintea erei creștine și cei care au trăit și încă trăiesc creștinește, n-au petrecut și nu petrec decât o foarte mică parte a vieții lor în patria pământească. Patria adevărată a strămoșilor mei, adevărata mea patrie e asemenea icoanelor: teandrică, divino-umană. O parte din patria mea este aici jos, în Carpați, cealaltă parte este în cer. Asemenea icoanei și Bisericii, adevărata patrie este în cer; aici, jos, e doar o copie, alcătuită după chipul de sus. "
4 " În lumea modernă contemporană există o atitudine generală — pe care eu o găsesc eretică — și care constă în a nu fi mândru de frumusețea, de inteligența excepțională, de știința ieșită din comun. Dar n-a fost totdeauna așa. Oamenii credincioși mulțumesc lui Dumnezeu de fiecare dată când văd o femeie frumoasă, un om cu talent excepțional, un campion, un savant; ei spun, așa cum mai fac încă evreii în zilele noastre: „Binecuvântat fii, Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul Universului, Care ai dat unui muritor o parte din înțelepciunea, din frumusețea, din inteligența, sau din știința Ta! "