" Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nicio importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenând cu „sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfârșit de seri în care, pe când se-ntuneca progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brânză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. "

― Mircea Cărtărescu , Solenoid