" Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atât de limpezi, pe când mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă, de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie să o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decât metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dacă am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dacă-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se întrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însuși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brânză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bâjbâială în beznă? "

― Mircea Cărtărescu , Solenoid