9
" N-am fi lăsat nici o urmă. Noi eram istoria lunii. Eram istoria aerului și a apei. Ne așteptau gropi în gheață, aveam să fim de culoarea gheții și pe măsura gropilor. M-am gândit că dacă alergam până la sârmă și mă izbeam tare de ea n-aș fi simțit nimic, aș fi dormit tot astfel, vântul m-ar fi scuturat ca pe o ancoră în furtună și stofa hainei s-ar fi agățat de țepii sârmei ghimpate și, când mi-ar fi găsit trupul și l-ar fi coborât, n-ar fi reușit să culeagă de pe sârmă toate firele destrămate din haină, și sârma avea să cadă și să ruginească însă zdrențele ar fi rămas acolo, conturul meu, un semn că un bărbat a alergat cândva și s-a izbit de sârma ghimpată, și asta ar reprezenta un mic atom dintr-o lume viitoare, mai bună, amintirea unui bărbat alergând prin întuneric să-și întâmpine moartea, iar nu întinzându-se pe jos, în așteptarea zăpezii care să-l acopere. "
― James Meek , The People's Act of Love
14
" Părea oricum că fericirea n-are margini, iar chipul iubitului ei, membrele lui, respirația, ochii lui, cea mai uşoară mişcare a gurii lui sau o simplă clipire din ochi îi şopteau cu o bucurie însutită că universul le aparține, ca să se joace cu el, că lumea întreagă era ghemuită în ascultare şi în aşteptare, că timpul se oprise din cursul lui imprevizibil şi le netezea un loc unde să se iubească în voie, că istorie n-avea să mai fie până când Anna şi iubitul ei n-aveau să spună că totul trebuie luat de la început. "
― James Meek , The People's Act of Love
