Introducere in nihilismul nietzschean QUOTES

1 " Definiţia durerii poate fi sistematizată astfel:
1. Prin ea se exteriorizează o judecată, în care s-a acumulat experienţa; 2. specificul ei este un şoc în sistemul nervos, care provoacă un dezechilibru; 3. este ea însăşi o reacţie, nu este cauza unei alte reacţii.
1. «În sine nu există durere. Nu rana este cea care doare; experienţa cu privire la consecinţele nefaste pe care le poate avea o rană» provoacă durerea. Cu alte cuvinte, obişnuinţa, prin care am învăţat să percepem durerea, este cea care judecă. Rana este secundară, exerciţiul durerii este cel care îşi spune cuvântul. Analiza lui Nietzsche este inventivă: mai degrabă comportamentul nostru (prin habitudini, dezvoltate din experienţă) transmite senzaţia de durere (nu rana efectivă). Ar fi interesant de investigat cum am reacţiona efectiv la durere, dacă obişnuinţa şi comportamentul nu ne-ar dicta că trebuie să plângem, să ne contorsionăm, să tremurăm atunci când ne-am lovit.
2. «Specificul autentic al durerii este întotdeauna îndelunga cutremurare, vibraţia ulterioară – determinată de un şoc înspăimântător. [...] De fapt nu suferim datorită cauzei durerii (a unei leziuni oarecare, de pildă), ci datorită dezechilibrului
îndelungat ce apare ca urmare a acelui şoc.» Din acest fragment, putem izola elementul ştiinţific de cel biografic, deşi ele sunt complementare. «Cutremurarea» şi «vibraţia» (angoasa este subliniată auditiv), pe scurt «dezechilibrul» este consecinţa unui «şoc». Nici acum rana nu impune durerea, ci dezechilibrul
provocat de şoc induce suferinţa.
3. «Dacă se observă corect, reacţia apare în mod vădit anterior senzaţiei de durere. [...] Mai degrabă eu disting cât se poate de clar că întâi apare reacţia piciorului spre a evita căderea, iar apoi, la un interval de timp apreciabil, devine subit perceptibilă un fel de undă dureroasă în regiunea frontală.» Nietzsche demontează o veche prejudecată, prin care se afirma că durerea este cauza unei
reacţii. Analizând retardul dintre o reacţie de autoconservare şi senzaţia de durere, filosoful respinge o interpretare de tip cauză/efect. Mai degrabă durerea este o «reacţie», mişcarea contrară constând într-o altă reacţie (cele două avându-şi «sursa
în două locuri diferite.»). În concluzie, «diminuarea sentimentului de putere» nu ţine de «esenţa durerii». Se ajunge la distincţia dintre plăcere şi durere, de la care s-a început. Rezumând, durerea este o «maladie» (plăcerea – nu), cele două stări nu sunt
dialectice, durerea este un obstacol care asigură prin contrast creşterea puterii (la fel cum plăcerea însoţeşte sentimentul predominant al puterii). Înţeleg necesitatea respingerii durerii ca epifenomen în contextul unei teorii a voinţei de putere, dar nu ştiu dacă ea este justificată. Schopenhauer, atunci când îl parodiază pe Leibniz, spunând că trăim în cea mai rea din lumile posibile, chiar
dacă este agresiv şi excesiv, are dreptatea de partea lui. Din punctul de vedere al lui Schopenhauer, durerea este de netrecut: nu poate fi negată şi nu poate fi transcesă.
Nietzsche demonstrează că există stări în care durerea, dacă nu dispare, poate fi amânată. Cu alte cuvinte, semnalul indus de şoc – întârzie. Cazul durerii predormale îi dă dreptate. În cazul unei răni sau în cazul unei altercaţii violente excesul de adrenalină mută conştiinţa pe o altă frecvenţă. Durerea este diluată, este înşelată, doar pentru a reveni în forţă, atunci când este momentul ei. Ceva asemănător voinţei de putere, dacă putem folosi această metonimie pentru un proces neurologic se exprimă în locul durerii. Durerea este astfel transgresată, temporar. Cu toate acestea, durerea efectivă (în tortură, de exemplu) are imediatul ei. Nu este necesar să-l citim pe Cioran să actualizăm ramificaţiile culturale ale unei teorii ale durerii – judecata empirică poate să suplinească cunoştinţa durerii, care este universală. "

― Ştefan Bolea , Introducere in nihilismul nietzschean

2 " [...] De ce respinge Nietzsche acest principiu al durerii? Nu doar pentru că deontologia voinţei de putere trebuie să suplinească metafizca durerii – voinţa de putere fiind, astfel, mai universală şi mai caracteristic umană, ceea ce este deja discutabil. Ci pentru că o viaţă orientată spre durere, spre lipsa de sens şi de scop, care sunt descrise de Schopenhauer şi care revin în existenţialism ar contrazice efectiv teza eternei reîntoarceri. Marea afirmaţie, sentimentul că poţi să-ţi trăieşti de un număr infinit de ori, fără a schimba nimic în ea, este anulată de constanta experienţă a durerii, care ar transforma eterna reîntoarcere într-o pedeapsă infinită şi într-un infern mai impresionant decât cel din descripţia lui Dante. Desigur, eterna reîntoarcere presupune o devenire interioară, care ajută individul să-şi transforme viaţa în opera de artă, ce merită reiterată la infinit. Dar individul este lipsit de putere atâta timp cât durerea este principiul suprem. Deci Nietzsche trebuie să respingă teza durerii, pentru care avea afinitate psihologică, ca să facă loc ideilor sale principale. O filosofie care explică totul prin durere – pesimismul – merge împotriva vieţii. Filozofia prin care suntem învăţaţi să evităm programatic durerea – hedonismul – este, de asemenea decadentă. Cu toate acestea, o viaţă în interiorul durerii lasă destul de puţin loc voinţei de putere sau supraumanităţii. O durere constantă îţi iroseşte viaţa, o maladie progresivă (de care a suferit şi Nietzsche, după toate probabilităţile) te trăieşte. O viaţă în care suferinţa primează este, lăsând la o parte aportul cultural, eventualul rafinament, un argument împotriva vieţii. Imediatul durerii îi dă dreptate lui Schopenhauer – durerea nu poate fi un «obstacol» atunci când te paralizează. Nu doar imediatul durerii vorbeşte împotriva lui Nietzsche, ci şi o oarecare valoare imuabilă a durerii: faptul că se hrăneşte din sine însuşi, se autoalimentează, asemenea focului din iad care nu poate fi stins, descris de mistici. Concluzionând, durerea este un principiu la fel de esenţial ca voinţa de putere. Voinţa de putere acoperă un complex de idei şi manifestări, prin
care este evidenţiat proiectul unei construiri existenţiale, iar durerea pune în chestiune însăşi utilitatea şi sensul existenţei. In plus, durerea este cel mai un perfecţionist artist: ea şlefuieşte, taie în carne vie, ordonează, articulează – în aşa fel încât ceea ce este profund îi datorează existenţa. Întrebarea utilitaristă, pe care Nietzsche ar respinge-o ca patologică, este dacă frumuseţea şi profunzimea îşi merită preţul şi dacă nu, atunci mai bine ele nu ar fi existat. Cred că această chestiune trebuie filtrată prin filtrul propriei noastre individualităţi, pentru a da fiecare răspunsul. Simplificând, conflictul este similar dualităţii dintre ignoranţă tihnită şi inteligenţă anxioasă. Avem aici un posibil răspuns prin dialectica dintre ultimul om şi supraom. "

― Ştefan Bolea , Introducere in nihilismul nietzschean

3 " «Pesimismul modern este o expresie a inutilității lumii moderne», cauzele lui de apariție fiind: 1) faptul că instinctele cele mai puternice ale vieții au fost calomniate; 2) faptul că omul înțelege sinteza indestructibilă a instinctelor cu viața și se întoarce spre viață; 3) cei mai mediocri prosperă iar specia superioară decade; 4) individul ezită și se supune în fața «mașinăriei monstruoase» numită civilizație. "

― Ştefan Bolea , Introducere in nihilismul nietzschean

4 " Nihilismul pasiv, înțeles ca «declin și diminuare a spiritului» sau ca reacțiune și «împotrivire», este o înțelegere a faptului că valorile sunt total depășite dar și constatarea imposibilității acțiunii. Subiectul său realizează că orizontul său a fost deplasat dar este incapabil de a crea o valoare nouă. Blazarea și inconsecvența îl fac să pactizeze cu lipsa de sens și scop generalizată. El poate fi caracterizat printr-o valorizare excesivă a somnului: «În sinele cel mai lăuntric: a nu ști încotro? Vidul. Încercarea de a-l depăși prin narcoză...» Cuvântul-cheie al nihilismului pasiv este absoluta sa noncombativitate («nu mai atacă»). Senină�tatea sa nu este câștigată printr-un conflict deschis, nu este consecința unor lupte interioare în care subiectul își depășește natura și ajunge la o liniște interioară indestructibilă; resemnarea nihilistului pasiv este postulată încă din principii, subiectul reușind să nu se abată de la directiva unei non-rezistențe pasive. Cu toate că știe că valorile sunt aneantizate, că orizontul său este vid, el încearcă să se relaxeze în timpul unui naufragiu. Pentru asta are nevoie de erastzuri ale suprasensibilului, de ficțiuni generalizate (sau de narcotice), care îi adorm conștiința, simulând o meta-realitate, ce înlocuiește evidența aneantizării universale, conform principiului «din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos». "

― Ştefan Bolea , Introducere in nihilismul nietzschean

5 " Jean Granier a remarcat ca Nietzsche opune darwinismului doua observatii:
1) formele inferioare sunt incapabile de a produce forme superioare;
2) cei mediocri si slabi castiga in general the stuggle for life.
Sa investigam pentru inceput a doua observatie. «La fel ca la toate celelalte specii animale, si in cazul omului exista un surplus de ratati, bolnavi, degenerati, infirmi, insi haraziti suferintei; si printre oameni reusitele constituie intotdeauna exceptia, si chiar o exceptie rara. Cu cat tipul uman care il reprezinta pe un om este de un grad mai inalt cu atat mai mare este imposibilitatea reusitei sale. Religiile [...] apar printre cauzele principale care au contribuit la mentinerea tipului om pe o treapta inferioara de dezvoltare - ele au conservat prea multi dintre acei care trebuiau sa piara».
Cei mediocri si cei slabi sunt mai angrenati, mai implicati in viata, pentru ca sunt mai aproape de imediatul biologic. Spiritualizarea si subtilizarea excesiva duc la un dezacord frapant intre viata si intelect, pe de o parte, si intre exceptie si norma pe de alta. Norma si imediatul biologic dicteaza. Astfel, cei slabi («cei dezavantajati») castiga, fiind inserati intr-un context pe care nu vor sa-l schimbe si care il accepta, fara eforturi. Pe cand omul exceptional este imediat deconspirat drept un organism cancerigen si evacuat cat mai este vreme, pentru ca inteligenta sa actioneaza ca o mutatie. Din punct de vedere socio-psihologic, Nietzsche are dreptate: cei inteligenti esueaza datorita lipsei de motivatie; ei sunt incadrati intr-o schema, a carei banalitate si lipsa de profunzime ii plictiseste. "

― Ştefan Bolea , Introducere in nihilismul nietzschean

6 " Filozofia lui Schopenhauer remarcă iraționalitatea voinței, ce trebuie anihilată, pentru a ajunge la liniște și satisfacție. La fel ca filozofia de tinerețe a lui Nietzsche sau ca eseistica lui Cioran, ea pote fi interpretată ca o pledoarie pentru moarte: «Viața este o sarcină ce trebuie îndeplinită. Este un lucru bun să zicem defunctus est: înseamnă că omul și-a îndeplinit sarcina. [...] De fapt, convingerea că lumea și omul sunt lucruri care mai bine nu existau, sunt constatări care ne trezesc indulgența față de ceilalți.» "

― Ştefan Bolea , Introducere in nihilismul nietzschean