1
" Singurătate, pulchra soror, aș vrea să-ți dau inima mea, dar tu ești inima mea, Soledad. Aș vrea să-ți dau amintirile mele, dar amintirile le avem împreună, aceleași, pentru că tu m-ai însoțit mereu. Te simțeam uneori ca o lumină răsfrântă de apele mării, mi-ai fost ceață și noapte, mi-ai fost putere. Mai ții minte desigur răsăritul acela pustiu, obosit ca un amurg. Sau după amiaza albă când moartea a încercat să-mi sfâșie inima cu gheara ei de cristal și când a biruit iubirea, lăsându-mă durerii și lumii. Ape limpezi se preling ca niște lacrimi negre pe piatra neagră a unei stânci, așa te simt uneori. Și te mai simt uneori purificată de orice întâmplări, formă pură. Soledad, mai e puțin și o să plecăm împreună, tineri cum am fost, peste vârste, mereu. "
― , Norii
2
" Pe acești îngeri i-am chemat. Și tuturor, făpturi mari și frumoase, le-am vorbit blând, în șoaptă, ca să nu-i sperii și am vrut să le povestesc mari întâmplări , dar ochii lor erau goi și nu înțelegeau ce le spuneam și nici nu păreau să audă și tăceau. Și atunci, văzându-i așa, le-am dat semne de bunăvoință și de dragoste și, mâhnit, am înhămat caii negri la carul de umbră și i-am îmbiat, prin semne, să urce, și m-am uitat după ei cum plecau. "
― , Norii
3
" Sunt pe pământ (pentru a nu mai spune despre ce e dincolo de el) atâtea alte ceruri, altfel, cu alte constelații, cu întâmplări necunoscute nouă, nopți albe, aurore boreale, lumina verde, norii tropicali. În ce s-a scris aici și-n cum s-a scris se mai păstrează însă amintirea unor stări de lucruri, astăzi pentru mulți trecute, când în privința asta semănam cu niște arbori. Arborii nu se duc niciunde, arborii nu se urcă-n lună: așteaptă doar ca luna să le treacă printre ramuri. Să zicem că această carte a fost scrisă de un plop. Sau de un nuc. Ce spune despre mări, doar a visat, brodând ce i-au povestit norii și luna, păsările, vântul. "
― , Norii
