86
" But it is precisely the loss of connection with the past, our uprootedness, which has given rise to the “discontents” of civilization and to such a flurry and haste that we live more in the future and its chimerical promises of a golden age than in the present, with which our whole evolutionary background has not yet caught up. We rush impetuously into novelty, driven by a mounting sense of insufficiency, dissatisfaction, and restlessness. We no longer live on what we have, but on promises, no longer in the light of the present day, but in the darkness of the future, which, we expect, will at last bring the proper sunrise. We refuse to recognize that everything better is purchased at the price of something worse; that, for example, the hope of greater freedom is canceled out by increased enslavement to the state, not to speak of the terrible perils to which the most brilliant discoveries of science expose us. The less we understand of what our fathers and forefathers sought, the less we understand ourselves, and thus we help with all our might to rob the individual of his roots and his guiding instincts, so that he becomes a particle in the mass, ruled only by what Nietzsche called the spirit of gravity. "
― C.G. Jung , Memories, Dreams, Reflections
89
" Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema “poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta clar și într-un alt caz.
Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. Își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană de lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. În conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate.
Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc!
Într-o seară, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel.
– Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi.
Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că ar fi avut niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu niște mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare.
– De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat.
Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea “o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte. "
― C.G. Jung , Memories, Dreams, Reflections
90
" Ciotka pałała świętym oburzeniem, jakby przegoniono ją przez instytut pornograficzny.
Gdy umarła, jej krewni powiedzieli mi, że w ostatnich miesiącach jej życia charakter jakby od niej odpadał kawałek po kawałku, aż w końcu dziewczyna powróciła do stanu dwuletniego dziecka i tak zapadła w swój ostatni sen.
Popadłbym w znany błąd autobiografów, który polega na tym, że albo snują iluzje, jak to być powinno, albo kreślą jakąś apologia pro vita sua. A przecież człowiek jest zdarzeniem, nie może ocenić samego siebie, lecz raczej - for better or worse - podlega osądowi innych. "
― C.G. Jung , Memories, Dreams, Reflections
98
" From the beginning I had a sense of destiny, as though my life was assigned to me by fate and had to be fulfilled. This gave me an inner security, and, though I could never prove it to myself, it proved itself to me. I did not have this certainty, it had me. Nobody could rob me of the conviction that it was enjoined upon me to do what God wanted and not what I wanted. That gave me the strength to go my own way. Often I had the feeling that in all decisive matters I was no longer among men, but was alone with God. And when I was “there,” where I was no longer alone, I was outside time; I belonged to the centuries; and He who then gave answer was He who had always been, who had been before my birth. He who always is was there. These talks with the “Other” were my profoundest experiences: on the one hand a bloody struggle, on the other supreme ecstasy. "
― C.G. Jung , Memories, Dreams, Reflections
