Home > Work > Muntele vrajit vol. I
1 " Se poate spune că devorase săptămâna, așteptând șapte zile reîntoarcerea acelei ore, iar a aștepta înseamnă a depăși, mai înseamnă a nu mai percepe timpul și prezentul ca pe un dar, ci numai ca pe un obstacol, să le negi și să le distrugi valoarea în sine și să le sari. Se mai spune că așteptarea este plictisitoare. Este, dar cu toate acestea sau dimpotrivă chiar e mult mai plăcută, întrucât devorează cantități de timp, fără să vrei să le trăiești, nici să le utilizezi pentru ele însele. S-ar putea spune că acela care nu-face-decât-s-aștepte seamănă cu un mâncăcios al cărui aparat digestiv ar elimina mâncarea în întregime fără să-i extragă valoarea nutritivă. Ba s-ar putea merge mai departe și afirma: așa cum un aliment nedigerat nu-l fortifică pe om, tot astfel timpul pe care l-a petrecut așteptând nu-l îmbătrânește. Dar este deopotrivă de adevărat că așteptarea pură, așteptarea în sine nu există. "
― Thomas Mann , Muntele vrajit vol. I
2 " Așa se întâmplă întotdeauna și o să constați mereu că a vorbi și a avea păreri duce numai la confuzie. Nu ți-am mai spus-o? Ceea ce importă nu este câtuși de puțin ce părere ai, ci numai să știi dacă ești sau nu om cinstit. Cel mai sănătos este să n-ai nici un fel de părere și să-ți faci serviciul. "
3 " Spiritul este acela care-l deosebește pe om de orice altă formă de viață organică deoarece omul este ființa prin excelență ruptă de natură, căreia i se opune în mod evident. "
4 " Trupul trebuie apărat când este vorba de emanciparea și frumusețea lui, de libertatea deplină a simțurilor, de fericire și bucurie. Trebuie însă disprețuit când devine un obstacol în fața avântului spre lumină, când se dovedește a fi un principiu al materialității și inerției, când reprezintă principiul bolii și al morții, când esența sa specifică este esența amintirii, a descompunerii, a voluptății și a rușinii... "
5 " Omul, ca individ, trăiește nu numai viața personală, ci participă de asemenea, conștient sau inconștient, la aceea a timpului și a contemporanilor, și chiar dacă ar privi bazele generale și impersonale ale existenței sale ca pe ceva dat, firesc, pentru ca astfel să rămână departe de gândul de-a formula vreo critică asupra lor (...) este totuși posibil să-și simtă starea sufletească influențată nedeslușit de cusururile acestor baze. Omul izolat poate să-și imagineze tot soiul de năzuințe personale, scopuri, nădejdi, perspective din care își trage impulsul pentru eforturi mai mari și pentru activitatea sa; dar când, în ciuda zbaterilor sale, impersonalul din juru-i, timpul însuși se dovedește a fi lipsit de speranțe și de țeluri, dezorientat din temelii și fără ieșire, și când la întrebarea - pusă conștient sau inconștient, dar până la sfârșit formulată într-un chip oarecare - asupra sensului suprem mai mult decât personal și necondiționat al oricărui efort și al oricărei activități, el opune o tăcere găunoasă, atunci această situație va paraliza pe bună dreptate, ostenelile unui om înzestrat cu caracter, iar influența aceasta se va întinde dincolo chiar de partea sufletesc-morală, cuprinzând-o și pe cea fizică și organică a individului. Ca să fii pregătit pentru a face un efort care le întrece pe toate și depășește măsura a ceea ce se înfăptuiește în mod obișnuit, fără ca timpul să fie în stare să dea răspunsul la întrebarea: pentru ce? Sunt necesare o singurătate morală și o fire directă atât de rară și de o esență de-a dreptul eroică sau de o vitalitate foarte robustă. "
6 " (...) singurul fel pios de-a contempla moartea în chip esențial și fără înflorituri constă în a o înțelege, a o percepe ca pe o parte, ca pe o împlinire și ca pe o condiție sacră a vieții, și în nici un caz - căci aceasta ar fi contrariul sănătății, nobleței, rațiunii și fidelității - nu trebuie s-o separi de viață, să i-o opui sau chiar s-o transformi într-un argument împotriva ei. Cei vechi își împodobeau sarcofagele cu simboluri ale vieții și ale fecundității, și chiar cu simboluri obscene - sacrul confundându-se adesea cu obscenul în religiozitatea antică. Acești domni știau să cinstească moartea. Căci moartea este demnă să fie respectată ca și leagănul vieții, ca și sânul matern al reînnoirii. Dar opusă vieții și separată de ea, devine un spectru, o hidoșenie - și chiar mai rău. Deoarece moartea ca act spiritual de sine stătător este o formă foarte imorală, a cărei putere de atracție este extrem de puternică și fără îndoială că pentru spiritul uman ar fi cea mai groaznică rătăcire dacă ar încerca să simpatizeze cu ea. "
7 " În realitate, timpul nu are despărțituri, la începutul unei luni sau al unui nou an nu există nici tunete, nici furtuni, nici sunete de trâmbițe, și chiar și în zorii unui secol numai oamenii sunt cei care trag cu pușca și sună din clopot. "