" Nisipurile nu se odihnesc niciodată, încet dar sigur, ele invadează şi distrug suprafaţa pămîntului.
Imaginea nisipului în veşnică curgere îl impresionase nespus de mult. Ariditatea nisipului, aşa cum este descrisă de obicei, nu se datorează numai uscăciunii lui, ci, pe cît se pare, şi mişcării neîncetate, care îl face neprimitor pentru orice vietate. Cîtă deosebire faţă de felul trist în care oamenii se ţin strîns legaţi unii de alţii ani de-a rîndul.
Desigur că nisipul nu este un mediu prielnic vieţii. Dar poate fi oare considerată stabilitatea o condiţie absolut indispensabilă pentru existenţă ? Nu cumva odioasa luptă pentru întrecere apare tocmai pentru că încercăm să ne menţinem într-o poziţie imobilă? Dacă am renunţa la aceasiă poziţie şl ne-am lăsa duşi de mişcările nisipurilor, lupta ar înceta repede. De fapt, în deşerturi înfloresc flori şi îşi duc viaţa insecte şi alte animale. Ele reuşesc să scape de lupta întrecerii prin marea lor capacitate de adaptare -ca, de exemplu, familia coleopterelor vecine cu omul. "

― Kōbō Abe , The Woman in the Dunes