" Ei se aplecau din înaltul cerurilor ca să conducă oștirile; îi întîlneai pe marginea drumurilor, îi puteai avea în casă; - și această familiaritate diviniza viața. Și viața n-avea alt țel decît de a fi liberă și frumoasă. Veșmintele largi ușurau noblețea atitudinilor. Vocea oratorului, exersată în vuietul mării, bătea cu valuri sonore în porticurile de marmură. Efebul, frecat cu ulei, lupta cu desăvîrșire gol sub văpaia soarelui. Acțiunea cea mai profund religioasă era aceea de a expune forme pure. Și acești oameni își respectau soțiile, bătrînii, nevolnicii. În dosul templului lui Hercule era un altar consacrat Milosteniei. Victimele erau jertifte avînd flori în jurul degetelor. Chiar și amintirea era izbăvită de putreziciunea morții. Căci din morți nu mai rămînea decît o mînă de cenușă. Sufletul, amestecat cu eterul fără margini, pleca spre zei. "