QUOTE : Sînziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârșea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, își vedea etalată toată viața. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simțea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine și curățenie în sinea ei. Nu-și jura nimic, nu lua nicio hotărâre, nu se-nverșuna-mpotriva nimănui și-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele și obositoare.