" Turistul în natură nu are parte de o asemenea scufundare sau legătură; tot ceea ce vede el este peisajul, ceva alcătuit de istorie (și destul de recent). Cu privirea lui, condiționată de artă și de expectațiile sale, turistul rămâne un spectator în fața unei scene, incapabil să iasă din sine sau din istorie, întrucât peisajul pe care îl admiră este deopotrivă produsul civilizației sale și ale naturii.
„Turistul vede, în mare, aceleași spații largi, însă privirea lui alunecă, nu ia în stăpânire nimic, nu percepe rolul fiecărui ingredient în arhitectura dinamică a peisajului de la țară. Numai vânătorul, imitând perpetua stare de alertă a animalului sălbatic, pentru care totul este un pericol, vede totul și percepe în toate un avantaj sau un obstacol, un risc sau un mijloc de apărare.”
Ortega credea că la vânătoare ne reîntoarcem la natură, fiindcă „vânătoarea este modul generic de a fi om” și pentru că animalul pe care îl pândim trezește la viață animalul care încă se află în noi. Acesta este un atavism pur și simplu - recuperarea unui mod mai timpuriu de a fi om - și aceasta este pentru Ortega valoarea supremă și exclusivă a vânătorii. Poate că afirmația lui cea mai șocantă spune că vânătoarea este unica reîntoarcere de acest gen care ne este accesibilă - nu putem niciodată, după cum subliniază el, să ne întoarcem la a fi creștini precum Sfântul Augustin, să zicem, fiindcă, odată ce începe, istoria este ireversibilă. Și atunci cum este cu putință să redevenim paleolitici? Pentru că identitatea noastră ca vânători este literalmente preistorică - este întipărită, de fapt, de evoluție în arhitectura corpului și creierului nostru. "

― Michael Pollan , The Omnivore's Dilemma: A Natural History of Four Meals