" Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avînt
prin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimic
îmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închin
prin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc în
aceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul în
fantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acest
drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu
există popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată. "

― Emil M. Cioran