" Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele,
suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare
creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa
satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre
cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit
şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.
Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează
de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire
şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de
participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu.
Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o
imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii.
În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact
inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele
cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în
diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.
Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare
paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se
fixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-o
asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil
singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării
decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale
ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în
memoria celor ce ar dori să uite totul. "

― Emil M. Cioran , On the Heights of Despair